Obiectivitatea
= latură a subiectivității (psihismului). Trebuie să învățăm să depășim
absența. Prezența sensibilă = hrană directă. Spațiul s-a deschis, strălucitor.
Ce iese din tine? Sinteza holistică: imaginea apare integrată în câmpul
conștiinței. Dilatație. Cuprindere. Nu e nevoie să forțezi deschiderea
perspectivei, să ieși din noapte. Aer. Câștig de spațiu. Ies din tine poeme.
Ferește-te de automatisme. Dorințele par amintiri vii. Agonie în suspensie: „nu
știam că murisem”. „Miniaturi de vremuri viitoare”. „Noapte, fată cu cercei de
smoală, / Ți-am pus toate vasele în poală, / Însă tu privind la stele / Nici nu
te-ai uitat la ele!”. Cuvântul este sinteza în conștiință, nu poate fi pierdut.
Chipul duhovnicesc: necompus. „Jocul
de spațiu”. Spațiul întâlnirilor sufletelor. Nu se poate rupe unitatea
tabloului. Spațiul nu e un bloc monolitic, ci e afânat. Ieșirea din Chip este
golul căderii. Lestul se ridică singur la suprafața mării. Acord grav, luminos,
sub apă. „Umbra mea defilează, umil”. Spectacolul
propriei conștiințe. Nu te mai temi să-ți vezi fața. „Spațiul este în Dumnezeu,
nu Dumnezeu în Spațiu” (părintele Ghelasie Gheorghe). Limbajul poetic face să
dispară dualitatea realitate-imaginație. Limbajul are piciorușe: se mișcă
instantaneu, ușor. Plusinfinitul peste infinit deschide zarea. Ai ajuns la
capăt. Uleiul se ridică la suprafață. Nebunii frumoși nu-i văd pe cei din jur.
Catharsis. Arta nu are antecedent. Kinestezic te raportezi la obrazul văzut de
aproape ca la o plită rece. Se pun în mișcare elemente motorii evocatoare,
schițe mentale. Nu percepi propriu-zis timpul. Ești ancorat în prezent. Nu
lupți cu anticipația. Nu trebuie să-ți lărgești perspectiva ca să vezi, să
înțelegi, să cuprinzi întregul, singurul ce ar trebui să se facă văzut
instantaneu. Pădurea contemplată = mod de a ajunge la pădure. „Ca un plop
înalt, ca o plită rece, obosit de efort capul cade de sus în jos, se răstoarnă
liber (nu e ținut)”. Puricele sare. Prin alternarea planurilor, arta sparge
psihologia temporală. Polii se ating de la o clipă la alta. Se suspendă timpul
deplasării, timpul efortului tranzitiv, efortul necesar coborârii de la plop la
plită. Cerul (ca) așternut pe pământ. În
poezie, se valorizează particularul, accidentalul, deșeul. Șuvițele (deșeurile)
nu sunt împinse înainte, ele simbolizează liber. Umbli la „buba ascunsă”.
Înaintezi cu fața la amintiri. Îți scalzi fața în lumina lor. Arta integrează
negativul, tristețea, asociindu-le cu expresia frunții înalte. În muzică, totul
izvorăște, țâșnește limpede, nimic nu e contrafăcut. Revelație, îndrăgostire = a vedea altfel (nu
alt obiect). Inflexiune afectivă. Ecou în subiect. Obectul e un ecou. Rotirea
muzicii la infinit. A plecat să moară puțin. Lasă trecutul să vorbească. Nu-i
acoperi glasul. Parcă ar fi fost... Ca un vis. Ține basul, isonul. Sentimentele
se proiectează pe o pânză, în aer. „Je est un autre”. Te vezi ce faci în vis. Dragoste
= pornești din plin bine! Limbajul păsărilor. Hornul trage. Bandaj peste ochi.
Ne place să citim povești. Citești același lucru. Nu raporta totul la reperul
fix. Umanul e înglobantul. Valurile numai în ochii noștri sunt mare. Tragi în
lateral cortina. Expansiunea conștiinței. Cuprindere instantanee, neforțată.
Câmpul conștiinței se deschide coextensiv cu lumea. Lumea se deschide ca un
evantai. Fagure: nu
te întrebi de unde știu albinele să construiască un fagure, tot astfel, nici de
ce se ordonează conținuturile.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu