Miez
sensibil. Cârlionț mic! Cât cerul (dilatație). „Iar Eu, când Mă voi înălţa de
pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Conștiința de sine a
holonului ia forma Chipului. Chipul nu e obiect, ci operă deschisă. Conținutul
cunoașterii = iubire. Infinitul nu se judecă cantitativ, ci ca sens. În poezie,
cadavrul continuă să fie expresiv. Moartea = somn imanent. Când te
îndrăgostești, conținutul percepției se modifică. Marea în cămașa de valuri,
deschisă la piept. Picuri de ceară. Par lacrimi. Capacitatea de a visa, de a
reacționa în împrejurări diverse. Rearticularea elementelor realității. Nu mă
autodelimitez de Celălalt = și altul poate să intre în același Chip. Nu țin la
originalitate, la recunoaștere. Echilibru în dezechilibru. Nu poftești, ci
ești! Chipul nu urmează să fie, ci este. Un ocean de muzică îți intră-n cameră.
Când se dezgheață impersonalul, mă dezgheț eu. Atașamentul creează iluzia că
exteriorul creează interiorul. Acest suflu negentropic care deschide materia (trage
cortina, aprinde lumina) = sufletul. Faci valuri. Nu poți forța trandafirul să
înflorească. Se va deschide singur. Arta = cutremur, urnirea temeliilor
adâncului, sonoritate liberă, catharsis, legănare. Bulgării pământului crăpat,
scoarța copacilor = o gură. Trezirea pietrelor, adâncuri întoarse spre tine. Vezi
pretutindeni binele. A lăsa ceva după tine, o „urmă”! Tu ești pretutindeni, ca parfumul. Mă ajuți. Te arunci cu totul într-o
mare iubire. Uiți de toate. Îți crește părul. Sari peste timp, în cuibul
eternității. Ai răbdare să observi dilatat microfenomene. Nu mai grăbești
timpul. Nu-ți mai piere chipul. Libidoul e investit în învierea trupului.
Reactualizare poetică = timp la dispoziție.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu