Cum sari de la una la alta? (36)

Împărăția lui Dumnezeu stă în putere, nu în vorbe. Injecție = punerea în mișcare a trupului cu mâna altuia. Imagine în mișcare: fată desenată care-ți vorbește. Mintea învăluie, strânge circular, îmbrățișează. Cum poți să spui despre don Quijote că e un personaj învins, nerealist, că acesta-i sensul critic al operei? Sensul operei e algolagnia, nu critica didactică! Morala e implicită, nu explicită. Vezi ceea ce nu poți privi! În alternare cu planul pustiu apare planul uman, imaginea cu tine în mișcare. Luminarea detaliilor. Interfețe. Privitorul nu-i exterior planului vederii, ci este inclus în conținutul lui. Privitorul se vede, îndurerat. Cine e trist? „Străbatem amurguri cu flori albe-n gură”. Mortul privește cu mâinile-n buzunar. Atenția are leagăn. Sunetul vine numai cu fața, e învăluitor ca lumina. O lume într-o picătură! Percepție continuă, umană a morții, filmare cu încetinitorul. Trecutul exprimă la fel de bine viitorul. Viitorul e la fel ca prezentul, nu trebuie pre-venit prin alergarea la primire, prin anticipație neagră! Vârtejul nu te fură, nu te inhibă. Poemul iubitei apărate de umbră. Atomii sunt perceptibili numai ca o cămașă. Forfota infinită a moleculelor. Nu mai ai motivație să rămâi în „lest”. Când vorbim de discontinuitate, deja suntem morți. Moartea nu se opune vieții. Alegorie a morții printr-un episod umoristic asociat automat, caracterizat prin continuitate diegetică, nu smulgere din prezență. Un univers într-un punct. Clipa se dilată.  Pe toate canalele e omul. Nu te încurci în „limite”, în constrângeri informale, nu te blochezi, nu renunți înainte de a începe! Lumea-i obositoare pentru că e aglomerată, nu se concentrează ca în artă. Învierea morților = dezinhibare. O nouă (altă) materie! Nu te mai implici psihologic în absență. A muri lent, a revedea în lumină trecutul. Ești sorbit în întregime de o privire. Depărtarea emite, intră în emisie. În developarea estetică, te vezi cum nu-ți mai vezi capul de treburi. Chiar dacă ai pierdut (te vezi nervoasă, plecată cu mintea), imaginea estetică nu se întunecă, rămâne picturală, luminoasă, comică. Distanțare estetică = sedimentarea prezenței. Nu-i necesar happy-end-ul. Nu poți obține mai mult decât frumusețea, decât „nașterea”. Nostalgia prezenței continue. Suspensia nu înseamnă că mai urmează să se întâmple ceva după secvența-episod, nu înseamnă că nu s-a spus totul, ci că s-a spus totul într-o clipă, dintr-o tușă grea, alegoric. Priveliști neprivite de ochi. Sufletul își continuă prezența. Revezi totul prin distanțare.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (35)

Când făpturile nu mai sunt ustensile, devin vizibile. Ai timp pentru ele. Cineva te vede. Te reflecți în el. Puii de găină = jucării. Nu știu când sunt în primejdie, ca omul. Se avântă în gol, siguri pe ei. Alternarea planurilor de către o mână nevăzută, un operator nevăzut. Risipă de fantezie, schimbarea culorii ochilor, a zâmbetului de la o clipă la alta. Nu cazi pe panta cărnii, în abis. Întâi se mișcă efectul, apoi cauza. Valurile numai în ochii noștri sunt mare. Corelativ obiectiv = corelativ non-inert, acordat. În artă, obiectul percepe subiectul! Adevăr = adecvare la conștiință. Frumusețea nu trebuie să facă nimic pentru a se afirma. Simplul fapt că se mișcă e prea mult! „Iată, toate cele vechi s-au făcut noi”. Ce-ai văzut? Ce-ai auzit? A percepe contextul macroscopic =  a percepe direct semnificația. „Înfașc de ceafă luna, dacă mă-nalț pe vârfuri”. Luna-i sus, dar nu-i „departe”. Linia tristă a gâtului tău e o suliță ruptă. Lumina agățată de ochii mei e singură ca o blană de sconcs cu mireasmă de mentă. Ca să iasă din nou strălucitor la suprafață, simbolul trebuie din când în când cufundat în apele negației. „Vin cu un sânge nou ca o cofă de zmeură dulce. / Și mă mir. Mă caut. Totul e-al meu și nu e./ Fruntea mea atârnase vânătă, grea ca o gutuie, / și mă rugase încet să se culce”. Amintiri ale prezenței. Trecutul e revăzut în altă lumină. Vezi cum a fost. Arta = realitate pe măsura cuvântului. Unghiul vederii e mișcat ca o aripă. „Mâna pe sine însăși se ține, și fără durere”. Legea altruismului ne ține în trup, căci nu ne putem salva singuri. Însămânțăm materia cu prezența noastră. Pui ocrotiți, neputincioși. O au pe mama. Îi ajutăm să crească mari, să treacă hopurile, semănăm în inconștientul lor speranță. Sunt două vieți: într-una trăim pentru a muri, în cealaltă e ca și când ne-am fi căpătat definitiv trupul slavei. Amintirea reface frumusețea. Detalii subliminale = care nu contează pentru privirea orientată cu scop. Îndrăgostindu-te vei vedea. Lucrarea altruismului e neîntreruptă. Corpul = interfață cuantică. Ce vezi din tine = surpriză! Sunetul vine numai cu fața. Subiectul mișcă obiectul, îl răscolește. Parfumul estetic integrează negativul. Joci ca o actriță cu mai multe chipuri. Schimbarea subiectului în loc de perfecționarea instrumentului. Natura e umană. În fiecare obiect trăiește o exaltare personală.

Carmen Caragiu (1965-2015) 

Cum sari de la una la alta? (34)

Proba virtuții: a nu răsplăti răul cu rău. Proba iubirii (desăvârșite): a răsplăti răul cu bine. „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”: demonstrație prin reducere la absurd. A pune pe muzică = a conferi simplității aroma complexității și complexității aroma simplității. Rugăciune = a învăța trupul limbajul sufletului. Cuvânt viu = cuvânt cu valențe libere, nesaturat de înțelesurile lui. A da drumul înapoi în apă peștilor pescuiți = a lăsa cuvintele să se întoarcă la sânul tăcerii. A te ridica de la masă înainte de senzația de sațietate = a nu căuta să spui tot ce ai de zis, a lăsa să apară acel rest inexprimabil în cuvinte, ce emană șarm, enigmă, mister. A stimula apetitul = a surâde ființelor, cuvintelor, gândurilor, lucrurilor.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (33)

A lua loc = a așeza un accent. A întreține suspansul = a dura un pod peste abis. A picta în ape = a-ți așterne discursul pe mai multe straturi de înțelegere. A sta bine în șa = a avea proprietatea cuvintelor. Poveste = drumul de la unicitate („a fost odată ca niciodată”) la identitate (personalitate, proprietatea cuvintelor, „am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa”). Om sub timp = destin. Om sub destin = tragedie. Destin sub om = descoperire (apocalipsă). Timp sub om = eshatologie. A încerca = a te înscrie în cercul hermeneutic, al interdependenței între parte și întreg. „Încercarea moarte n-are”, i.e. poartă cu sine premisa orizontului deschis.

Carmen Caragiu (1965-2015)

Cum sari de la una la alta? (32)

Noblețea înseamnă să nu te lași copleșit de indiferență, sub nici un motiv. Înțelept este cel ce edifică timpul pe duh și spațiul pe cuvânt. Rugăciunea = a urca până la nivelul de temperatură interioară la care se topește absența. Icoană = prezență în absență. Idol = absență în prezență. Frumusețea e un sens concesiv, nu perseverativ. Iubirea = rugul aprins pe care nu-l pot stinge moartea, absența. Prietenia cu o ființă necuvântătoare scoate la lumină fondul de umanitate, potențialul de umanizare al naturii. Smerenia = exercițiu de chenoză = a face loc în viața ta pentru ceea ce te împlinește ca om. Să nu pui condiții iubirii. Iubire necondiționată = cea care transformă motivul dintr-un resort al blocajului într-un resort al saltului fericit.

Carmen Caragiu (1965-2015)