joi, 9 iulie 2015

Cum sari de la una la alta? (16)

„Mort” e ca și cum ai spune: ți s-au scos amigdalele. Acum nu mai fac parte din tine. Ai nevoie vitală de Dumnezeu, mai mult ca de sânge și aer. Dumnezeu compensează conștiința morții. Știința de azi nu mai asimilează superiorul inferiorului. Cel mai neînțeles lucru din lume ar fi tocmai acela ca lumea să poată fi înțeleasă. Pretinsa „obiectivitate” este un mit. Taina = lichidul amniotic. Faptul că scoți cărți nu poate compensa dintele lipsă, gaura, golul, tinerețea peste care a trecut timpul. Albinele sunt bete de parfum. Apa vie. Luminile se aprind în jur. Tu te vezi în față, în gândul lui (pe ecranul estezic). Lumină pe față. Metonimie. Parte pentru întreg. Ochiul simte. Orice sunet implică întregul, ansamblul. 
Arta menține în formă materia. Conștiința rezonează simultan (liber) cu toate nivelele existenței. Dacă e o singură notă falsă, atunci întreg ansamblul (melodia) se duce de râpă. Emoția = concept implicit, nu explicit. Poststructuralism = muzică. Pornește muzica. Proba tragerii de mânecă. Stridență. Te zgârie pe nervi. Cădere. S-a întrerupt vraja. Revii la realitate. Ne izbim de dificultăți. Granița între imposibil și posibil se deplasează constant până la a nu mai ști unde să o așezi. Viața unui sfânt constituie un ghimpe insuportabil pentru un ateism care se vrea sistematic, moral și totalitar. Întruparea va rămâne pentru totdeauna nebunie și sminteală pentru gândirea omului. Iubire, unicitate, afinitate. Săgeată transmisă chiar în inimă. Marea culcată pe spate: acord grav. Ea devine fluidul organic, creierul irigat, umorile vitale. Atracția muzicală nu lasă loc de sunet intermediar. Te rogi. Vei lepăda hainele de piele pentru a îmbrăca iarăși mantia împărătească. Ca și cum ai lăsa din mână o carte. Acum, purtăm veșminte ca să săltăm puțintel moralul materiei. 
Eroarea este aceea de a introduce o distanță speculativă între experiență și obiectul ei. Nost-algie. Somn în stare vigilă. Touch me! Marea întinsă pe spate clipește! Promit marea cu sarea. În muzică, fiecare sunet prelungit misterios poate fi vârful, climaxul, marea în care se varsă fluviile. Marea odihnește între țărmuri, cu tâmpla pe o piatră. Ne „vede”. Răsuflarea adierii. Calm englezesc. În artă, obiectiv = obiectual. Nu se pune problema epistemologică a obiectivității. Muzica e celestă. Ochiul prin care se vede frumusețea. Nu te opri. Papillon. În loc de: muzica nu are explicație, vom considera că muzica este explicația. Muzica = transfer profund, înaintare, scufundare, cădere liberă, eliberare de poveri, de noxe, de note false. Hiperventilație. Nedeterminare. Degajare. Pavilioane. Urechi mari. Scoici. Chip învăluit. „Pe mine mie redă-mă!”

Carmen Caragiu (1965-2015)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu