„Mort”
e ca și cum ai spune: ți s-au scos
amigdalele. Acum nu mai fac parte din tine. Ai nevoie vitală de Dumnezeu, mai
mult ca de sânge și aer. Dumnezeu compensează conștiința morții. Știința de azi
nu mai asimilează superiorul inferiorului. Cel mai neînțeles lucru din lume ar
fi tocmai acela ca lumea să poată fi înțeleasă. Pretinsa „obiectivitate” este
un mit. Taina = lichidul amniotic. Faptul că scoți cărți nu poate compensa
dintele lipsă, gaura, golul, tinerețea peste care a trecut timpul. Albinele
sunt bete de parfum. Apa vie. Luminile se aprind în jur. Tu te vezi în față, în
gândul lui (pe ecranul estezic). Lumină pe față. Metonimie. Parte pentru
întreg. Ochiul simte. Orice sunet implică întregul, ansamblul.
Arta menține în
formă materia. Conștiința rezonează simultan (liber) cu toate nivelele
existenței. Dacă e o singură notă falsă, atunci întreg ansamblul (melodia) se
duce de râpă. Emoția = concept implicit, nu explicit. Poststructuralism =
muzică. Pornește muzica. Proba tragerii de mânecă. Stridență. Te zgârie pe
nervi. Cădere. S-a întrerupt vraja. Revii la realitate. Ne izbim de
dificultăți. Granița între imposibil și posibil se deplasează constant până la
a nu mai ști unde să o așezi. Viața unui sfânt constituie un ghimpe
insuportabil pentru un ateism care se vrea sistematic, moral și totalitar.
Întruparea va rămâne pentru totdeauna nebunie și sminteală pentru gândirea
omului. Iubire, unicitate, afinitate. Săgeată transmisă chiar în inimă. Marea
culcată pe spate: acord grav. Ea devine fluidul organic, creierul irigat,
umorile vitale. Atracția muzicală nu lasă loc de sunet intermediar. Te rogi. Vei
lepăda hainele de piele pentru a îmbrăca iarăși mantia împărătească. Ca și cum
ai lăsa din mână o carte. Acum, purtăm veșminte ca să săltăm puțintel moralul
materiei.
Eroarea este aceea de a introduce o distanță speculativă între
experiență și obiectul ei. Nost-algie. Somn în stare vigilă. Touch me! Marea
întinsă pe spate clipește! Promit marea cu sarea. În muzică, fiecare sunet
prelungit misterios poate fi vârful, climaxul, marea în care se varsă fluviile.
Marea odihnește între țărmuri, cu tâmpla pe o piatră. Ne „vede”. Răsuflarea
adierii. Calm englezesc. În artă, obiectiv = obiectual. Nu se pune problema
epistemologică a obiectivității. Muzica e celestă. Ochiul prin care se vede
frumusețea. Nu te opri. Papillon. În loc de: muzica
nu are explicație, vom considera că muzica este explicația. Muzica = transfer
profund, înaintare, scufundare, cădere liberă, eliberare de poveri, de noxe, de
note false. Hiperventilație. Nedeterminare. Degajare. Pavilioane. Urechi mari.
Scoici. Chip învăluit. „Pe mine mie redă-mă!”
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu