Hitchcock.
Thriller. Derularea fotogramelor. Hemoragie. Cutia toracică deschisă. Ochii
clipesc. Gura râde. Mațe roșii = ațe. Corpul aromatic e destins. În filmul
estetic, totul este reversibil. Burta deschisă apare la următorul instantaneu
închisă la loc. Ghidușie. Corpul intră în sfera conștiinței de sine. Parfumul
inteligenței. Orice există nu-i „sub”,
ci „mai încolo”. Inima = relief de adâncime. Camera e mai rapidă decât ochiul.
Luminile orașului. Echilibrul trăsăturilor. Frumusețea transparentă e inteligentă.
Dragostea: a
fi în gândul cuiva. Adorm și mă trezesc cu el în gând. Odată cu eliminarea
durerii fizice se limpezește mintea. Ceremonialul povestirii. Creangă
povestește lent. Volute. Are timp infinit. Insolitare. A murit în picioare, în
papuci. Ți se ia povara de pe suflet, dorința de afirmare, de supraviețuire. Tristan
și Isolda. Marea albastră, întinsă la soare. În moarte, referința rămâne
integrală; ea este trupul, lestul nedisociat. Ce apăsare, ce
redundanță! Continuitate. Întinzi o mână pământului. Pământul e continuu,
convergent cu cerul, ca vârful și poalele dealului. Nu mai facem efort de a
mișca lucrurile. Se mișcă fără efort. Chiar înainte de a mă urni (când simt mai
tare povara morții) tocmai atunci primesc o scrisoare de la el. Lupta cu
inerția. M-am agitat degeaba să urnesc ceea ce se urnea de la sine. Morții
desculți coboară. Nimic nu ne desparte, decât un deal. Privesc de jos în sus,
prin ochii lor, ai mării întinse. Facem totul pentru corp, pentru învăluirea
lui. Faci din cadavru o imagine. Resurecția lestului. Morții respiră. Expresie,
lumină. Lumina = marca apariționalului. Corpul intern. Ochii = ferestrele
sufletului. Expresia se conservă ca în somn. Morții plutesc. Sunt vii, cu
mințile plecate. Baza intuiției nu o reprezintă verificarea formală. Forma e o
developare (prin trăsături contradictorii) a intuiției centrale. Identificarea
sare peste etapa disocierii (a despărțirii de corp). Sentimentul estetic nu
descrie ce simți după moarte, ci atitudinea față de cadavru. Elimină oroarea,
scârba. Față luminoasă, ca medalia. Totul merge mai departe (face un pas mai
departe) chiar pe durata somnului. Pe patul metaforei, cadavrul poate fi
folosit. Între jos și sus nu este opoziție (respingere), ci nostalgie.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu