Sfințirea
unei ființe care l-a iubit mult pe Dumnezeu este un act consfințit de Biserica
în calitatea ei de instituție pământească și inspirat de Duhul Sfânt, care
umple de ardoare comunională inima oamenilor. Dar acest act are în primul rând
menirea să responsabilizeze infinit persoana în care oamenii văd sfântul. El
devine o conștiință părintească intens veghetoare, un chip de răspuns total la
chemarea omului. Sfințirea nu înseamnă omagiere, laudă, ci chemare la smerenie
și răspuns, un fel de a-i spune sfântului la care te rogi „tată” și
responsabilizarea lui, urmare a acestui mod de adresare de la suflet la suflet.
Acatistul, prin formulele sale consacrate, a surprins cu acuratețe esența
sfințeniei, care înseamnă bucurie divină întru dăruire. Sfântului îi este
dăruită bucuria de a fi chemat la dialog direct, față către față, iar practica
acatistului pune în scenă acest dialog mult râvnit. Căci ce îi este mai drag
tatălui decât a auzi că este chemat de glasurile fiilor? Bucuria repetată în
cuvintele „Bucură-te” pune în mișcare dimensiunea totalității ființei, care
începe cu mișcarea memoriei, cu rememorarea sacră a faptelor unei vieți. Și
chiar dacă aceste fapte s-au consumat într-o mare suferință, pe durata vieții
sfântului, ele se arată, în acatist, izvoare ale Bucuriei veșnice. Bucură-te,
că ai luat chipul lui Hristos cel răstignit! Bucură-te, că asemeni Lui, ai cunoscut
lumina mare a Învierii!
Acatistul
este el însuși o Odă a Bucuriei, prin care suferința unei vieți se
transfigurează în lumina Mântuirii, a Sensului final. Este un cântec de
suferință și bucurie. Pământul pe care picioarele smerite și miloase ale
sfântului a umblat a fost sărutat de ele și la rândul lui le-a sărutat, pentru
că firea întreagă a cunoscut minunea atingerii îngerești pe care a adus-o cu
viața lui. Întâmplările vieții sale sunt fapte de acatist, povești concentrate
ale unor înfăptuiri cu rezonanță cosmică. Orice faptă înscrisă într-un acatist
autentic are sau trebuie să fi avut o rezonanță cosmică. În el se vor regăsi
toți înaintașii ce au precedat, de aproape, taina Durerii și a Învierii. Orice
figură sfântă e o sonată. Bucură-te, sonată vie, plină de bucurie, ca și de
sacră tristețe, de allegro, de adagio, ca niște sfinte fuziuni ale stărilor de
suflet! De acum, muzica a devenit un termen principal de comparație, un reper
de primă importanță atunci când dorim să descriem marile semnificații
transcendentale. Acatistul se desfată în sugestiile și ideile oferite de
muzică.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu