Imagine
vie. Încetinire. Unde lente. În artă, partea este liberă, dezlegată chiar de la
nodurile nervoase. Participare = abandon partitural. Gravitație simfonică.
Constelație muzicală. Salbe de sunete. Horă. Cufundare. Gestaltul nu se
„strică”, nu-i stricăcios. E purtător de semnificație, de venă pentru injecție
profundă. Modelarea unei noi mentalități. Ferment. Feed-backul dispare în
oceanul sugestiilor. Sugestia liberă nu se cere apărată. A trăi în timp. A te
gândi de două ori înainte să gândești. Cu umorul treci omorul. Umorul are orice
ieșire. Gluma te salvează. Te ține la suprafață. Oală cu aburi. Totul sună
altfel pus pe muzică. Textul (libretul) se face pe melodie, nu-i predeterminat.
Tragi linie. Nu-ți bloca mintea. Ideologia distruge arta. Ironie = distanță. Te
bați pe burtă. Picioare lungi până la gât. Cuplajul structural al cuvântului cu
forma, al numelui cu persoana se destramă în artă. „Am zis pară de un măr”. Arbitrarul
semnului lingvistic. Se dereglează relația semnificant-semnificat. Să ai grijă
de o stea = să o privești mereu, în fiecare noapte. În artă, opozițiile
eu-celălalt, parte-întreg dispar. Libidoul e flotant. Bioetica fără etică nu
este de conceput. A atinge o coardă sensibilă. Ce e plăcerea? Răspuns: Ce e durerea? Ce e viața? Răspuns: Ce
e moartea? Așa că: nu căuta să definești plăcerea, atâta vreme cât nu cauți să
definești durerea. Și plăcerea, ca și durerea au la bază concepte: moarte-viață.
Plăcerea și durerea = fermenți conceptuali, induși de conștiința vieții și a
morții. Ajungi la întrebarea: Ce e gândirea? Fă
ceva. Primul pas. Mănâncă să te întremezi. Dorința de a rupe barierele!
Drenarea cantității, investirea cu semnificație, cu trup, nu cu idee. Lexicalizare.
Morții mai mor odată? Rarefierea, afânarea, rafinarea informației. Se dizolvă
moartea (cantitatea) din orizontul de așteptare. În vârtejul textual se
contextualizează moartea. Umorul restabilește circuitele electrice. Învăluitor,
indefinit = ce cuvinte dulci, tainice! „A spori a lumii taină”. Sângele
sugestiei, Transfuzie. Ce te oprește să lovești un prichindel cât un cercel?
Bucălat! Naivitatea lui, căreia nici nu-i trece prin cap alternativa. Animăluțul
drăgostos își vâră capul sub talpa pantofului. Copiii moi, dolofani. Îți vine
să-i mănânci, să muști din ei. Inacceptabil este scientismul, adică discursul
științific ce se gândește pe sine ca știință, dar nu admite să se gândească
drept discurs semnificant. A rescrie opera. Psihanaliză: ideea subiectului
divizat? Subiectul își joacă divizarea dispersându-se, desfășurându-se ca o
eșarfă pe scena paginii albe. Înțelegerea textului ca țesătură sau constelație
duce la respingerea noțiunii tradiționale de construcție, scopul analizei
nemaifiind acela de a degaja și de a face evidentă o structură, ci de a produce
o structură. Excese scientiste = practică terorizantă, coercitivă, totalitară,
care ne împiedică să vedem în artă un obiect de delectare. Plăcerea textului
este ireductibilă la funcționarea sa gramaticală, după cum plăcerea corpului
este ireductibilă la nevoia fiziologică. Desenul neregulat al venelor textuale.
Lumea nu este decât scriitura unei alte scriituri, iar orice scriitură trimite
la altă scriitură. Simetrii inverse. Retrageri ale afirmației precedente,
țintindu-se distrugerea imobilității conceptelor. Replierea limbajului asupra
lui însuși. Secolul XX = secolul întrebării: Ce
este literatura? A scrie înseamnă nu a evoca un lucru, ci prezența absenței
acelui lucru. Literatura SE vorbește. Efectivitate. A depăși structuralismul
închis în gândirea dualistă. Cotoare de mere (abia mușcate). Durerea e un semn
că încălecarea principiului vieții e intolerabilă. Nu poate fi efectiv
asimilată de conștiința care recurge la subterfugii, mecanisme de apărare!
Autorul știe mai mult decât personajele. Interpretarea de-abia acum urmează și
e o surpriză, în concordanță cu efectul. Îmbătrânim pentru că în orice punct am
fi ne blocăm, vrem altundeva. Altceva. Deplasarea accentului. Intenționalitate =
orice act de conștiință vizează ceva, are un obiect. Intenționalitatea este
puterea constituantă a obiectului. Caracterizarea de estetic reclamă însă
comparație perpetuă cu obiectele reale. Epifanie. Unificarea categoriilor. Muzica
se rotește, se-nvârtește, se mișcă la nesfârșit ca și când stă. Nu obosește. Te
iubesc. Lumea în roz. Ceafa grea, ca în prima dimineață în care ți s-a șoptit
primul „te iubesc”. „Nu m-am gândit, nu m-am gândit la despărțire” – pe muzică
sună altfel, paradoxal, pentru că-i cuplat cu principiul plăcerii, comutat la
curent. Fără muzică sună banal, ridicol.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu