Absența
trebuie drenată. Mila, sentimentul, iubirea se universalizează. Moartea = a traversa
puntea, graníța. Călătorie în străinătate. A înțelege lucrurile. A le vedea ca
prin vis. Ca prin minune. A trece la limită gândul. A lăsa restul. Unde e viața
mea? Pare că dormi în front. Pare că apare. Îți freci pleoapele. Nu-ți crezi
ochilor. Totul e viu. Toate capătă glas. Se luminează privirea. Ceața se
risipește. Nu te opui schimburilor în cascadă, în șuvoi. Nu ai unde să te
ascunzi. De acum, nu mai miști tu materia inertă, pentru că nu mai ai ce mișca,
nu mai ai „obiect”. Treci dincolo fără să-ți dai seama, ca și cum te-ai
îndrăgosti. Acolo toate sunt în bătaia privirii. În raza mâinii. Nu mai există
drum, muncă. Accesare directă. Flux liber al conștiinței. Te lași văzut. Apari
la dorință. Căderea devine plutire în jos, pogorâre. Iubirea = misterul atracției
universale = a lua chip în celălalt. Spinul = grad de libertate. A „dispărut” o
particulă. Pe unde-ți scoți pârleala? N-ai fost atent, dar ai rămas cu ceva. Amintiri
despre viitor. Frica de a nu-ți pierde trupul = teama de a nu mai putea
comunica, de a nu mai avea împărtășire cu celălalt, de a nu mai putea lega
începutul cu sfârșitul. S-au urnit temeliile lumii. „Pământul” se mută. Unul
altuia planete (pământ) ne suntem. Posibilul (din care face parte actualul) e
respirabil. Poezia = disoluția contradicției, ieșire din represiune. Creație =
vis controlat. Și tot ce încercam să spun era vers. Tot ce întâlnești în cale (deșeu,
hazard) e un „semn”, o „cheie”, un cifru secret. Ceea ce-i devalorizat (lexicalizat,
ideologizat) redevine automat simbolic, poetic. „Adevărul nu poate fi cunoscut,
ci primit” (Țuțea).
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu