Despre taina fericirii și mutația eshatologică a dorinței

A spune că suportul propriei fericiri este fericirea celorlalți nu-i un simplu dicton moralist, un lucru van. Faptul că acest profund adevăr sună adesea ca o frazeologie goală se explică prin faptul că sensul sintagmei „fericirea celorlalți” este perceput de om într-un mod foarte reducționist.

„Ceilalți” nu sunt doar oamenii, ceea ce convențional numim „aproapele”, semenul nostru uman. Temelia adâncă a fericirii are un sens mult mai adânc, extrauman. Noi nu cunoaștem taina fericirii, ascunsă în „substratul senzitiv” al lucrurilor.

O lume transfigurată este animată de fericirea elementelor. „Zidirea” noii lumi are ca liant participarea fiecărei părți care o alcătuiește la fericirea universală. Pentru a fi fericiți, avem nevoie de o lume, de o „atmosferă”, de o modalitate infinită a existenței. Un întreg spațiu participă la fericirea noastră. În povești, apar imagini ce vorbesc despre lucruri surâzătoare, despre case fericite. Și chiar aici, pe acest pământ căzut, există spații locuite din chiar pereții cărora emană fericire, de parcă piatra însăși ar fi, în sine, o trăire condensată.

O casă locuită de suflete iubitoare e o casă fericită ea însăși; în acest minunat sălaș, structura elementară a materiei cunoaște în intimitatea ei, cea nevăzută de om, vibrația unei stări de fericire. Fericită este acea casă care a adăpostit o făptură aleasă. Particulele elementare au cântat trecerea sa pe pământ, și au reținut pentru veșnicie imaginea sa. Fiecare dintre aceste particule este acum ca o căsuță plină cu cântec, întreaga materie are o memorie mai bună și mai fidelă decât a omului. Taina substratului viu ascuns în lucruri s-a încifrat ca o enigmă în misterul jucăriilor adorate de copii, copiii care se înnebunesc după jucăriile mici, pline, însă, de lucruri „mari”, de ascunzișuri labirintice și de tot felul de „chichițe”. Curiozitatea nestăvilită a copiilor vrea să știe „ce-i înăuntru”, ce se ascunde în jucării. Ei au intuiția că orice obiect ascunde o taină, o surpriză, și că lucrul e și altceva decât pare.

Odată cu resurecția eshatologică a lumii, pusă în mișcare de curentul pneumatic al Sfântului Duh, toate motivațiile noastre se schimbă miraculos; omul vechi moare, cel nou se naște. Această mutație eshatologică a dorinței este și ea încifrată în enigma metaforei poetice, în inefabila bucurie a cuvântului poetic, înclinat să „facă figuri”. Astfel, toată încărcătura sensului trupesc este, mai nou, preluată de sensul sufletesc. A „mânca din ochi” pe cineva (în sens sufletesc, desigur) concentrează și totodată spiritualizează toată încărcătura plăcerii debordante ce caracterizează un act pur fizic, actul mâncării. „Mâncarea cu ochii”, cu sufletul, adică, este o metaforă care nu doar exprimă o stare, ci descrie o mutație profundă la nivel motivațional. Faptul că într-un poem cele mai spirituale acte tind să fie exprimate prin cele mai concrete imagini înseamnă de fapt că primele preiau întreaga motivație și încărcătură a ființei. Atracția sufletească este covârșitoare, de aceea ea se exprimă prin acte materiale, pline de puterea pe care o are acum, în prezent, instinctul, o putere care, însă, în veșnicie va aparține sufletului.

Iar simbolul pentru acea stare nu va mai fi atunci muntele (urcușul), ci poate apa legănată (plutirea). Pregustând fericirea sufletului eliberat, muzica reușește să exprime cu putere această plutire pe apele Duhului, acest abandon cu ochii închiși într-un univers din care absentează elementul malefic.

Prin metaforistica sa, „Cântarea Cîntărilor” exprimă mutația eshatologică pe care o suferă orice act material, în momentul nuntirii cosmice. Astfel transfigurat și spiritualizat în globalitatea metaforei, actul carnal încetează să mai vorbească despre sine, el reflectă acum realitatea celor înalte. Tot potențialul său de atracție este redat acum actului spiritual, care covârșește actul carnal. Prin faptul că îl înglobează metaforic, îl și covârșește, adică se umple de întreg potențialul forței sale de atracție pe care, însă, o și depășește.

În „Cântarea Cântărilor”, sufletul e suveran și se mișcă într-o lume a cântului, în care instinctul rău a fost dezamorsat.

Forța de atracție a dorinței a fost canalizată pe cursul ei firesc. Departe să suprime dorința, „Cântarea Cântărilor” aduce împlinirea ei – singura posibilă – în sens sufletesc, care este și cel al Iubirii Universale.

Avem acum de-a face cu dorințe bune și cu împliniri reale.

Copiii au nevoie să le fie citite poezii și povești. Păsările, aidoma unor copii mistici, cu atât mai mult au nevoie de momente când pot să se transpună în structura eshatologică a existenței, care este prin excelență o structură narativă, de basm.

Carmen Caragiu (1965-2015)