Cazi în gura lupului. Loopinguri. Aprinderea
senzorială a imaginației. Indetermanență! Orice sens denotativ se poate
transforma într-unul conotativ. Sensibilitatea = amprenta calitativă. Are
lumină. E încărcată mental. În spatele ei se află o intenție, ca în spatele
unui gest. Când iubesc, nu mă mai pot apăra, și văd ce vreau să văd. Pentru omul
ignorant, acțiunea e izvorul păcii, pentru cel înțelept, pacea e izvorul
acțiunii. Să ne jucăm de-a doctorul. Iată acest băiat. Să-i facem un viitor! În
artă, materia este integrată în sistemul de valori. Coalescență. Totul se
precipită disparat spre focarul semnificant, care nu-i idee moartă. Principiul
plăcerii psihologic se bazează pe refulare. Vălul așternut pe anumite aspecte
nu poate escamota conținutul refulat, nu poate șterge ideea fixă din minte. În
artă, pozitivul are stabilitate, gravitate. Vedere fără efort, ca și când nu ai
fi văzut. Camera învăluitoare vede fără să fie văzută (interogată)! Frumoasă și
somnolentă, trece ca o umbră, pierdută în sine. Gândul sare înaripat. Punct de
atracție. A preciza „cine” se raportează la nevoia egoului de certitudine, de a
pipăi realitatea, de a o deosebi de iluzie (confuzie, ficțiune). A muri tânăr
și în plină glorie. Cel mai mult ne pasă să lăsăm o imagine (fie și fictivă,
fabricată) după noi. Păpușă. Esențe „necăutate”. Efectul precedă cauza.
Poeticitate. Plutire. Abisul = coșuleț ce coboară acolo jos. Albăstrele. Atașamentul
se explică prin nevoia de acord. de muzică. Când mori, aluneci pe tobogan. Iubirea
conservă la infinit imaginea pozitivă. În mediul iubirii, negentropia e pură,
spontană. Îmi amintesc de tine. Eminescu, veșnic tânăr. Tu = în lung.
Prelungire. Încetarea obsesiei. Nu căuta să prinzi spiritul materiei. E ceva
impalpabil, insesizabil. Mistic, e o licărire între a fi și a nu fi. Energie
poetică. Ești pus la curent. Până la un anume punct, cangurul sare. Corpul care
are energie aleargă singur în direcția minții. Participarea voinței (efortului)
e minimă. Nu ajungi să resimți durerea, inerția, lenea. Totul se îndeplinește
prompt, ca la prima tinerețe. Ai viața înainte. E încă timp.Contemplația se
prelinge ca un fir de ulei. Ochii închiși, capul în nori. Volan zburător. Camera
se „freacă” de realitate. Mâță. Spectatorul e lipsit de destin. Ce ușurare! Nu poartă
povara! Subiect zerologic. E curat ca înălbitorul cel strălucitor. Univers
fictiv, ce nu expune spectatorul, nu îl implică în lupta pentru afirmare. Baie
cerebrală. Catharsis. Contemplație. Singurătatea, presiunea psihologică se
destramă. Spectatorul nu se retrage, el e pur și simplu necunoscut lumii „fictive”,
istoriei ei. Anistoric. Nu s-a născut, nu a murit! Se cuibărește în mijlocul
ei, fără complexe. Eu nu sunt pentru nimeni piatră de poticnire. Semnificația (eul)
se asociază numai cu contextul vieții. Ai lăsat ceva după tine. Te-ai
transferat = viață veșnică, chip nemuritor. Personificarea = pansament pe rană.
În artă, personificarea compensează automat și medical hybrisul. Personificarea
nu trebuie compensată, ea compensează! A scoate la iveală potențialul materiei
prin personificare. Uleiul singur se ridică la suprafață. Sete de anecdote, de
cunoaștere a vieții intime. Trebuie să avem grijă cum asociem semnificații
pasivității. Pasivitatea = plutire, compatibilitate între flux și reflux, acord
somn-veghe. Acord pre-reflexiv. Postludiu continuu. Rezonanță între început și
sfârșit. Bufnițele nu sunt ce par a fi. Nu fi atât de aspru cu tine însuți. „Omul
fără însușiri”. Metamorfoza e exaltantă în poezie, în povești, unde totul e
posibil. Nu știu cum să-mi țin mâinile, ce să fac cu ele. „Cerul tremură
excitat / de picioarele goale / ale florilor”. „Necuvintele” sunt nenoționale, pre-verbale,
acel abur plutind deasupra lucrurilor,
acea „umbră de aur în conștiință, pe care o aruncă structura materiei”.
Toposurile culturale (de tipologie barochistă) substituie pe cele existențiale devenite
stereotipii de conținut și formale egalizatoare. Dubitanță între viață și text.
Experiere. Expiere. „Torța din mâna mea dreaptă e chiar mâna mea dreaptă” (Grete
Tartler). A reduce distanța dintre obiect și semnul lingvistic ce-l desemnează.
Cuvântul atrage realul. Se caută acele reziduuri lingvistice care nu au fost
codificate într-un sistem simbolizant, acele zone incodificabile ale limbii,
unde „realul”, luat în sens lacanian, se manifestă ca diferență dinamică, ca
productivitate poetică maximă. Poezia pleacă adeseori de la surprinderea
faptului imediat, care este apoi ridicat brusc la scara poeticului.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu