A
da ochi în ochi. Cât te țin bojocii? Cât ți se-ntinde plapuma? Te-a bătut
soarele. Pari căzut din lună. Picat din cer. Spune ceva, orice. Ai pierdut
totul? Nu-i nimic. Fiori de gheață. O umbră tremură pe asfalt. Dumnezeu
așteaptă. Eu stau pe o bancă în parc și fredonez o melodie. Vântul îmi ridică
părul de pe frunte. Universul și atomul îmi recunosc vocea. „Omul, ca iarba,
zilele lui ca floarea câmpului”. Filmare lentă. Mișcare încetinită. Oprire în
loc, cu sentimentul că dai de adevărul gol-goluț. Am uitat parola. Nu-mi găsesc
cuvintele. Ceva îmi scapă. Îmi stă pe limbă. Voiam să-ți spun un lucru și am uitat. Îmi sună în cap
o melodie. Am avut un vis cu mine. Plâng de fericire că am dat de cuvântul
potrivit. Faci pe mortul? Clipești? Surâzi din colțul gurii? Lasă pielea să
respire. Privești totul cu alți ochi. Nu te lepezi de nici o ființă, de nici o
existență. Înălțimea credinței și lărgimea speranței se măsoară prin adâncimea
chenozei, a dragostei. Când mă trezesc, o să îți spun totul.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu