Cum sari de la una la alta? (18)

Și aici se oprește totul. Se sting luminile orașului. Reflexele involuntare sunt expresive. Toată atenția cățelușului e orientată în față. Râdem de el. Ce-i în capul lui?

Arta face din opoziția cer-pământ vale, curgere, nostalgie, fluviu, eros, muzică rotitoare, plutitoare. O ai în sânge. În creație totul e posibil. E o zi ploioasă! Nu văd ce e în jur. Privesc în gol (teatru). Mă doare un membru-fantomă. Subversiunea semnificatului de către semnificant! Simulatoare. Arta arată, nu judecă. Galateea. Marmura vorbește. Exprimi cu o parte a corpului ce ai putea exprima cu întregul.

Te arzi. Mori... de râs! Orice om care are umor, care nu se ia pe sine în serios, care se complace în pantomimă, puțin actor, puțin povestitor e... simpatic. În artă, expresia se grefează pe un suport neconvențional. Șoc estetic. Dezlănțuire semiotică. Nu există opoziție parte-întreg. Sugestiile sunt surprinzătoare. Pe baza lor, are loc cristalizarea expresiei. Caracterul neconvențional al expresiei artistice = eliberator. Negentropie pură.  Looping. Echilibru în orice condiții. Poveste în poveste. Se vindecă surmenajul. Binele mic. Ai mereu puțin, chiar și dacă mori. Asta nu-ți lipsește.

În dragoste devenim creatori. Interpretarea nu e constrânsă de ideea fixă a morții. Această idee nu este hotărâtoare în soluția muzicală, estetică, decât în cea psihologică, structuralistă. Moarte = cuvânt, limbaj, transcrierea unei convorbiri. Să nu uităm că subiectul convorbirii deja este modelat neconvențional. Arta = catharsis. Unde-ți zboară mintea, acolo e marea întinsă, pe plajă. Poți scrie ce vrei cu literele. O clipă te-a străfulgerat Carpe diem. Orice emoție ascunde caractere inteligente. Ironie. Imponderabilitate. Povara ce-ți apăsa sufletul se destramă. Norii se risipesc = texte intercalate. Foc de artificii, de paie. Nonșalanță. Neseriozitate jucată. Ambiguitate: interpretare liberă.

Receptorul poate înțelege altceva decât autorul, opera modernă e „deschisă”. Și receptorul e creator. Conștiința umană s-a încurcat, s-a împotmolit în viruși, în instinctul de autoconservare conștientizat prost (ideologic, nu simbolic!). Mișcare grațioasă. Se mișcă frumos, ca peștele în apă. Baie de revelare. Universul e o oală cu ciorbă în care amesteci cu polonicul. Apoi guști.

Pe orice-ți cad ochii, oricum ai decupa și răscoli, dai de un sens. Frumusețea nu-i un atu, ci o punere în scenă. Arăți: cinci degete. Îți arăți mâna: cinci degete (acesta-i sensul!). Frunză, floare. Ne întâlnim pe aripile muzicii. Cade o piatră în abis. Nu se aude atingând fundul. Mă înalț la ceruri. Nu ziceți hop înainte să săriți. Ne întâlnim în gând, să nu ne pierdem. Ne ținem strâns unii de alții. Lumea-i largă, mare, a tuturor. În artă, absolut orice informație are sens, semnificație. Dacă poți vedea în apă chipul, poți auzi și în vânt umbletul! A vântura apele. Grație. Tonus. Prinzi puteri. Muți munții. Mai dai un impuls, un bobârnac. Moartea: o fată frumoasă. Nenăscuții: cei pe care i-ai fi putut iubi, pe care îi aștepți. Blazon nobil: semnul omega al melancoliei nestinse.

Carmen Caragiu (1965-2015)