Cum sari de la una la alta? (36)

Împărăția lui Dumnezeu stă în putere, nu în vorbe. Injecție = punerea în mișcare a trupului cu mâna altuia. Imagine în mișcare: fată desenată care-ți vorbește. Mintea învăluie, strânge circular, îmbrățișează. Cum poți să spui despre don Quijote că e un personaj învins, nerealist, că acesta-i sensul critic al operei? Sensul operei e algolagnia, nu critica didactică! Morala e implicită, nu explicită. Vezi ceea ce nu poți privi! În alternare cu planul pustiu apare planul uman, imaginea cu tine în mișcare. Luminarea detaliilor. Interfețe. Privitorul nu-i exterior planului vederii, ci este inclus în conținutul lui. Privitorul se vede, îndurerat. Cine e trist? „Străbatem amurguri cu flori albe-n gură”. Mortul privește cu mâinile-n buzunar. Atenția are leagăn. Sunetul vine numai cu fața, e învăluitor ca lumina. O lume într-o picătură! Percepție continuă, umană a morții, filmare cu încetinitorul. Trecutul exprimă la fel de bine viitorul. Viitorul e la fel ca prezentul, nu trebuie pre-venit prin alergarea la primire, prin anticipație neagră! Vârtejul nu te fură, nu te inhibă. Poemul iubitei apărate de umbră. Atomii sunt perceptibili numai ca o cămașă. Forfota infinită a moleculelor. Nu mai ai motivație să rămâi în „lest”. Când vorbim de discontinuitate, deja suntem morți. Moartea nu se opune vieții. Alegorie a morții printr-un episod umoristic asociat automat, caracterizat prin continuitate diegetică, nu smulgere din prezență. Un univers într-un punct. Clipa se dilată.  Pe toate canalele e omul. Nu te încurci în „limite”, în constrângeri informale, nu te blochezi, nu renunți înainte de a începe! Lumea-i obositoare pentru că e aglomerată, nu se concentrează ca în artă. Învierea morților = dezinhibare. O nouă (altă) materie! Nu te mai implici psihologic în absență. A muri lent, a revedea în lumină trecutul. Ești sorbit în întregime de o privire. Depărtarea emite, intră în emisie. În developarea estetică, te vezi cum nu-ți mai vezi capul de treburi. Chiar dacă ai pierdut (te vezi nervoasă, plecată cu mintea), imaginea estetică nu se întunecă, rămâne picturală, luminoasă, comică. Distanțare estetică = sedimentarea prezenței. Nu-i necesar happy-end-ul. Nu poți obține mai mult decât frumusețea, decât „nașterea”. Nostalgia prezenței continue. Suspensia nu înseamnă că mai urmează să se întâmple ceva după secvența-episod, nu înseamnă că nu s-a spus totul, ci că s-a spus totul într-o clipă, dintr-o tușă grea, alegoric. Priveliști neprivite de ochi. Sufletul își continuă prezența. Revezi totul prin distanțare.

Carmen Caragiu (1965-2015)