Universalitatea menirii vieții în lumina acoperirii universale a Chipului lui Dumnezeu

Oare Dumnezeu nu se îngrijește decât de destinul omului în veșnicie, numai omului îi este destinată viața veșnică? Dacă, într-adevăr, iubirea dumnezeiască este resortul învierii unei făpturi întru lumina Veșniciei, însă învierea s-ar aplica numai omului, ar însemna că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al iubirii a toate, nu este un purtător de grijă al tuturor ființelor. Însă tocmai pentru că este Dumnezeul Iubirii absolute cel propovăduit de creștinism, El seamănă în fiecare ființă menirea vieții veșnice, și nu limitează la om lucrarea Sa, ci constituie chipul Fiului Omului ca pe o acoperire universală și revarsă destinul omului în veșnicie, harul Schimbării la Față în lumina Învierii, peste întreaga creație, care „așteaptă și suspină descoperirea slavei fiilor lui Dumnezeu”, după cum spune Scriptura. În sensul mystagogiei Sfântului Maxim Mărturisitorul, toată natura are semănată în sine taina Logosului Celui care i-a dat ființă, o susține și o va restaura în veșnicie. Este taina filiației, a creșterii și înaintării viitoare nesfârșite (epektasis) în adâncul slavei dumnezeiești, taina Iubirii dumnezeiești întrupate, ce nu se „rușinează” să coboare într-o chenoză (dăruire de sine) desăvârșită până la cea mai umilă făptură, spre a-i împărtăși Harul Său și a o strălumina.

Carmen Caragiu (1965-2015)