Marile iubiri istorice vor continua și se vor împlini în Împărăția Iubirii

Dragii mei,

Pervertirea extremă a omului în epoca în care trăiește este iscodirea publică, tendința de a transforma totul în publicitate. Acesta este este unul dintre marile vicii ale epocii: violarea intimității personale.

Din păcate, structura lumii în care trăim nu e făcută să ne apere de acest fel de imixtiuni. Spațiul desfigurat a luat el însuși chipul păcatului omenesc, devenind un loc comun și o existență împărțită cu metrul la fiecare. Ce uriașă deosebire este între acest mod ontologic și celălalt, care definește viața eshatologică! Acolo, lumea unui singur suflet e infinită ca o împărăție, ale cărei porți nu pot fi deschise din afară, ci doar dinlăuntru, prin liber consimțământ.

Niciodată nu există singurătate într-o lume în care obiectul este „viu” și intim sufletului. Marea pace în sânul naturii, pe care o cântă poeții, își are izvorul în această viziune paradisiacă, a unei lumi în care singurătatea nu poate fi profanată și unde fericirea de a rămâne singur este doar bucuria mamei de a rămâne singură cu copilul ei, cu copilul mistic. Ceea ce aici, pe pământ, e somnul, cel ce face cu putință regenerarea organismului, prin repaus în lumea vieții veșnice și fericite este leagănul ontologic al obiectului înviat, cel care cu mișcările lui omenoase leagănă sufletul și îi dă odihnă.

În universul căzut, spațiul s-a transformat într-un loc profanat, lipsit de dimensiunea intimității. Obiectele pe care le achiziționăm n-au nici ele loc în starea noastră sufletească, nu pot rămâne nici o clipă „singure” cu noi. Le cumpărăm tot pentru publicitate, pentru „ochii altora”, în condiții în care totul, dar absolut totul, tinde să devină ca o marfă.

Vă amintiți de „Picioruș”, puișorul născut cu un ciot în loc de picior? Un suflet mărinimos l-a „văzut” și l-a „adoptat”, luându-l acasă; nu conta că avea să moară peste o zi-două; cel puțin, cineva iubitor i-a mângâiat ultimele clipe. Spațiul eshatologic a reținut, în adâncul memorialului cosmic, acest film impresionant, al cărui personaj principal a fost Picioruș. Un extraordinar elan fenomenologic tinde să anime – ca un vifor creator de povești – inteligența cosmică axată pe acest nucleu de viață și de suflet, numit „Picioruș”. Vom fi la el și el va fi la noi. Marile iubiri istorice, întemeiate pe extatică dăruire, vor continua și se vor împlini în Împărăția Iubirii. Cucurelul ucis de om, pentru care micuțul nutrea sentimente filiale, mult timp va fi strigat de noi și va fi rechemat cu dragoste fierbinte, dar el nu va veni. Spațiul îi va deschide file de povești inițiatice ca niște drumuri ce se adâncesc în noutatea negrăită și infinit evocatoare a Vieții veșnice.

Carmen Caragiu (1965-2015)