În
muzică se mișcă totalitatea. Și această totalitate este deplinătate atât de
variată a trăirii, încât odinioară prietenul meu, Schiller, o numise sublimul
sentiment mixt, în care înălțarea prin suferință și bucuria culminează
împreună. Așadar, ceea ce numim plâns și ceea ce numim bucurie, deși în viața
obișnuită, așa cum le percepe mentalul nostru, ele sunt stări opuse, în muzică
se întâmplă minunea că aceste stări coexistă și chiar fuzionează pentru că
conotațiile lor se întrepătrund într-o viziune unitară. Suferința și bucuria nu
mai sunt trăite cu mentalul, ci prioritar cu sufletul, chipul totalității.
Adevărul
este că în marea muzică mesajul vine pe canale eshatologice și orice mare
creator e animat de o inspirație eshatologică atunci când creează. Și aici este
marea taină a isihiei creației, care este o isihie eshatologică. Să observăm că
nici în marșurile funebre cele mai sfâșietoare receptorul nu încetează să guste
din frumusețea, echilibrul și armonia înălțătoare a creației.
Dacă
am fi în această lume, trăirea noastră ar fi marcată de impurități, nu ne-am
putea desprinde de groaza și apăsarea morții, de neplăcerea suferinței și nu am
putea realiza „pe viu” efectul ei înălțător. Dar în muzică percepem nu
amănuntul, ci totalitatea, și nu (numai) cu simțurile fizice, ci cu tot
sufletul. Așadar, aici suferința își revelează fața ei cosmică, nu doar
aparența de trup supus morții, atins de miasmele descompunerii, ci, dimpotrivă,
își revelează întregul cu toate mădularele lui sensibile, vii, semnificative,
învăluite în atmosfera învierii, transfigurate de noua frumusețe eshatologică.
Prin urmare, percepția în muzică se face, în mod ideal, cu sufletul. E ca și
când, ne putem imagina, am privi istoria pe care deja am lăsat-o în urmă, cu
fața întoarsă dinspre viitor spre trecut, și astfel, de la o oarecare distanță
și cu o îngerească detașare, ne-ar fi dat să zărim întregul. Numai o ființă
înrădăcinată în eshatologie poate avea perspectivă, și anume, perspectiva
întregului.
Să
știm și faptul că muzica e purificatoare, pentru că ea eliberează spontan
inconștientul. De obicei, în lumea noastră omul e marcat de propriile sale
micimi, slăbiciuni și neputințe. Dar muzica operează o minune. Ea acționează
foarte adânc, muzica este o putere care acționează în noi, care este mai
puternică decât noi, ca urmând însăși mișcarea Duhului. Astfel, muzica plânge
în noi pentru fiecare mădular rănit al trupului lui Hristos, și când într-o
sonată cade o lacrimă, acest moment este infinitezimal de individualizat, ca și
când îi e menit – ca cea mai strălucitoare dedicație – celei mai micuțe făpturi
a lui Dumnezeu, pe care în mod obișnuit am fi trecut-o cu vederea. Muzica se
pune în legătură cu Trupul lui Hristos și de aceea ea ne eliberează în
totalitate, pentru că dacă un singur mădular din acest trup ar fi lăsat în
afara milei noastre, atunci noi înșine n-am mai fi întregi.
Când
muzica plânge, se înmoaie inima omului în chip neștiut pentru întreaga făptură,
și omul atunci se miră de unde îi vine acest fior minunat și simte că
semnificația lui e mai presus de om, de obișnuințele omului.
În
muzică, plânsul e de fapt dorirea de
întregire, de universală înfiere, prin refacerea Trupului lui Hristos.
Lacrimile sunetelor cad dintr-o zdrobire a inimii pentru întreaga existență și
creație. Și aceasta nu e o trăire generală, abstractă, ci atât de intens
individualizată, încât atenția pe un amănunt mic deschide un infinit, un
infinit interior, care e însăși lumea sufletului unei ființe, poate a unei
neștiute ființe, care merită și ea, cu atât mai mult, atenția noastră plină de
dragoste.
Dar
să remarcăm încă un lucru. În viața de aici, atenția noastră nu e mobilă, ci
suferă de o mare rigiditate. Rațional știm că e bine, e duhovnicesc să ne
interesăm de ceea ce depășește cercul nostru îngust de interese, dar simțirea
noastră e mult mai înceată, mai învârtoșată, pradă inerțiilor, și nu reușim să
reacționăm spontan și proaspăt.
Muzica,
însă, care e purtată în noi de mișcarea puternică a duhului, ne transmută în
starea acestei simțiri extrem de vii, mobile și proaspete care este starea unei
conștiințe în expansiune, ce a depășit subit cercul îngust de interese egoiste.
Muzica durează o clipă în noi, e adevărat, dar această clipă face parte din
acel timp eshatologic, în care va intra efectiv o ființă eliberată de patimi,
după moartea ei.
Muzica
e deopotrivă starea morților și starea viilor. E starea conștiinței după
moarte, când păcatul nu mai are putere asupra făpturilor și făptuirii, și când
totalitatea – pe dimensiunea vie a rememorărilor sau a noilor aspirații – se
eliberează în om.
vă
îmbrățișez,
L.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu