Senzația de fericire paradisiacă – a fi aproape de fiecare punct al existenței ca față de propriul corp

Împărăția îngerilor și a Domnului nostru Iisus Hristos este, în Împărăția Binelui, asemeni soarelui care atinge cu razele sale orice colț de existență.

Să știm că în Împărăția Binelui există și lumină și întuneric, dar acestea nu sunt realități materiale propriu-zise, ce țin de legitățile ciclice ale Căderii. Într-o poveste, lumina și întunericul sunt file de poveste, rațiuni ale logosului inițiatic. Orice poveste eshatologică a ieșit din imperiul oarbei necesități. Materia înviată se mișcă, de acum, creativ și, ca atare, într-un mod imprevizibil.

Într-o poveste, chiar atunci când citim despre întuneric, suntem într-un fel „deasupra” lui, el nu ne copleșește. De ce? Fiindcă întunericul însuși – atunci când este o faptă de poveste – poartă cu el o lumină transcendentală, o rațiune inițiatică. Desigur, trecând prin pădurea întunecoasă a basmului, eroul își simte inima bătând, iar cititorul trăiește împreună cu el emoții puternice și foarte reale. Dar mersul poveștii nu e același cu mersul realității căzute, cea pe care o mișcă haosul și adesea hazardul. Povestea însăși are în spatele ei o rațiune clarvăzătoare, chiar dacă aceasta nu se lasă descoperită decât treptat, și poate niciodată în deplină dezvăluire a tuturor tainelor ce o animă.

Așadar, în Împărăția Binelui există Lumina mai presus de lumină și întuneric, există Echilibrul mai presus de mișcare și repaus, și care, totuși, se manifestă deopotrivă în ambele direcții.

Căci Lumina Adâncă a Tainei inefabile, din care izvorăște Sensul, învăluie aici absolut totul. Într-o poveste rătăcind, nu ne pierdem sau nu ne vom mai „pierde”, deși vom trăi într-adevăr o căutare cât se poate de reală urmând calea regală a inițierii.

Conștiința a încetat să mai fie robită corpului, care prin biologia sa muritoare devenise în mod obiectiv o frână în calea conștiinței, blocând tendința acesteia spre dezmărginire.

Condiția mortalității apasă greu asupra spiritului, până la aparenta sa aneantizare. Clipă de clipă atenția ne este – involuntar – acaparată de nimicurile existenței, de scopurile imediate ale supraviețuirii.

Trăim în corp, iar corpul este ca un mormânt. Conștiința a fost redusă la stadiul de „rumegător”, pentru că reflexele psihologiei noastre sunt obișnuite și „ținute” să rumege stările și senzațiile propriului nostru corp. Hiperexcitabilitatea continuă, trăirea în corp, iată ce ne definește din punct de vedere existențial, într-un chip aproape iremediabil.

Și, totuși, ce fericire să presimțim dezmărginirea conștiinței într-un univers eliberat de păcat și de moarte! Aceasta e o senzație de fericire paradisiacă, pe care calitativ o pot caracteriza astfel: ești, atunci, aproape de fiecare punct al existenței așa cum, acum, ești aproape doar de propriul corp.

În paradis, fiecare față a existenței îți este proximă și intimă, asemeni mădularelor din același trup. Trăim, doar, viața Trupului lui Hristos! Simțurile sunt inundate de lumină și pace (isihie), căci întunericul și ceața distanțelor nu mai apasă mușchiul, și nici interiorul ochiului.

Întorci o filă de poveste și începi să citești despre o țară necunoscută, pe ale cărei străzi, din acel moment, începi să pășești. Realitatea se oferă ochiului în cele mai mici detalii. În finețe și extensiune, acuitatea și claritatea percepțiilor fizice ating desăvârșirea. Noi nu cunoaștem decât vag cum pot fi trăirile și emoțiile sufletului necondiționat de un corp fatalmente închis în propriul egoism. Starea de înviere a sufletului din mormântul corpului muritor este aproape indescriptibilă.

Carmen Caragiu (1965-2015)