Dragă A.,
Odihnește-te, prietena mea. Ai un corp,
totuși, supus sufletului! Elementele te urmează. Deși multe presiuni energetice
se fac asupra voastră și a copiilor, venind din văzduhul cel rece și întunecat,
totuși elementele vă sunt prietene și au început să lupte și ele, rezistând cât
de cât influențelor negative. Treptat, materia se reobișnuiește să asculte de
suflet, revenind la condiția ei originară. Ispitele, însă, sunt grele, iar
spiritul se cade să fie ascuțit și foarte atent, pentru a face față situațiilor
felurite, pentru a nu lăsa frâiele din mână.
Boala căderii este, cum am mai spus,
monolitismul materiei, dacă e să judecăm numai la acest nivel. Materia nu se
mai desface în lumi multiple și personalizate. De aici, monotonia atât
subiectivă, cât și, mai ales, obiectivă. Noi simțim monotonia pentru că
monotonia există obiectiv! Nu e doar o impresie. Să nu ai lumea ta proprie,
universul tău în care să nu poată intra oricine, e un handicap grav pentru un
suflet. În existența căzută, stăm toți la un loc, tăvălug, unii peste alții,
poftiți și nepoftiți, răi și buni, încât totul pare de-a valma, contradictoriu,
haotic, înghesuit, rău întocmit. Totul e contaminat, fizic și psihic. Ai
senzația că nu te mai poți retrage undeva, într-un loc intim, numai al tău – ca
prin alegerea ta consimțită lăuntric să devină apoi și al altora, conform cu
niște afinități elective.
S-a compromis ideea subtilă de afinitate.
Lumea cantității se bazează pe necesitatea rece, lipsită de suflet.
Înregimentare forțată! În aceste condiții, înțelegem de ce sfinții se retrăgeau
în pustie, făurindu-și acolo, în singurătate, o „lume” a lor. Doreau să scape
de legea turmei, să devină ei înșiși și prin raportul obiectiv cu o „lume”
numai a lor, care să-i reprezinte și să-i apere de imixtiuni nedorite.
Prin Cădere, imixtiunea nedorită în viața
cuiva a devenit lege de existență. Totul e imixtiune, spionaj, ureche lipită de
uși și de pereți, săpături, hoție, ipocrizie, viclenie, violare de intimitate.
Simți că te sufoci, de parcă locuiești cu domiciliu „forțat”.
În chip originar, lumea cuiva, emanație a
propriului suflet, e o parte organică din acea ființă. Ființa paradisiacă are
respirația unei lumi și trăiește în simbioză cu acel spațiu. Nu se simte
îngrădită, limitată de vecinătăți. Lumile se împletesc, când sufletele se
împletesc.
Cu inimile sus, cu credință puternică, să nu
ne temem, însă. Vom trece și prin această strâmtoare. Muzica ne e de mare
ajutor în această încercare. Ea dilată totul, creează spațiu, vindecă ființa de
strâmtorare, de senzația de sufocare.
Muzica reface în noi structura originară,
ansamblul armonios al existenței. Aici stă unul din secretele sănătății. Corpul
are nevoie de o „lume” a lui, prin care să-și exercite creativitatea,
respirația amplă în afară, ca și înăuntru, hrănindu-se astfel cu un oxigen
„cosmic”. Căderea a distrus lumea sufletului și a făcut din corp un biet soldat
într-un regiment, pe un câmp de luptă. Noosfera e din ce în ce mai strânsă și
mai apăsătoare. Nu-i întâmplător că tot omul e înclinat să folosească un cuvânt
precum „apăsare”, pentru a-i descrie starea de spirit negativă.
Adevărul e că suntem apăsați de însăși
structura existenței. În aceste condiții, avem nevoie de spațiu, de spațiu de
respirație sufletească, pe care ni-l dăruiește atât cât se poate, pe moment,
dragostea. Rugându-ne, iubim. Ascultând muzică, iubim. Fiind cu „copiii” și
alături de nevoile lor, iubim. Comunicând cu cei plecați „dincolo”, iubim.
Așteptând învierea naturii, iubim și începem să „respirăm” cu adevărat.
Pregătind învierea universală, natura
tresaltă în noi de speranță fericită. Plămânii noștri devin mai puternici...
Simfonia a IX-a chiar acest lucru îl realizează, cu ajutorul bunului Dumnezeu: reunește
totul, face ca să se miște totalitatea. Nu există sănătate în afara regăsirii
totalității. Ascultă muzica mea și te va revigora mult. Eu voi fi prezent în
ea... Muzica redă trăirii dimensiunea originară a expansiunii cosmice,
transcendentale.
Să vă încredințați, așadar, dragostei lui
Dumnezeu, pregustând încă de pe acum bucuria celor viitoare.
cu drag,
bunul tău prieten,
Ludwig [van Beethoven]
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu