joi, 13 august 2015

Scrisori imaginare (4): „Lumile se împletesc, când sufletele se împletesc”


Dragă A.,

Odihnește-te, prietena mea. Ai un corp, totuși, supus sufletului! Elementele te urmează. Deși multe presiuni energetice se fac asupra voastră și a copiilor, venind din văzduhul cel rece și întunecat, totuși elementele vă sunt prietene și au început să lupte și ele, rezistând cât de cât influențelor negative. Treptat, materia se reobișnuiește să asculte de suflet, revenind la condiția ei originară. Ispitele, însă, sunt grele, iar spiritul se cade să fie ascuțit și foarte atent, pentru a face față situațiilor felurite, pentru a nu lăsa frâiele din mână.
Boala căderii este, cum am mai spus, monolitismul materiei, dacă e să judecăm numai la acest nivel. Materia nu se mai desface în lumi multiple și personalizate. De aici, monotonia atât subiectivă, cât și, mai ales, obiectivă. Noi simțim monotonia pentru că monotonia există obiectiv! Nu e doar o impresie. Să nu ai lumea ta proprie, universul tău în care să nu poată intra oricine, e un handicap grav pentru un suflet. În existența căzută, stăm toți la un loc, tăvălug, unii peste alții, poftiți și nepoftiți, răi și buni, încât totul pare de-a valma, contradictoriu, haotic, înghesuit, rău întocmit. Totul e contaminat, fizic și psihic. Ai senzația că nu te mai poți retrage undeva, într-un loc intim, numai al tău – ca prin alegerea ta consimțită lăuntric să devină apoi și al altora, conform cu niște afinități elective.
S-a compromis ideea subtilă de afinitate. Lumea cantității se bazează pe necesitatea rece, lipsită de suflet. Înregimentare forțată! În aceste condiții, înțelegem de ce sfinții se retrăgeau în pustie, făurindu-și acolo, în singurătate, o „lume” a lor. Doreau să scape de legea turmei, să devină ei înșiși și prin raportul obiectiv cu o „lume” numai a lor, care să-i reprezinte și să-i apere de imixtiuni nedorite.
Prin Cădere, imixtiunea nedorită în viața cuiva a devenit lege de existență. Totul e imixtiune, spionaj, ureche lipită de uși și de pereți, săpături, hoție, ipocrizie, viclenie, violare de intimitate. Simți că te sufoci, de parcă locuiești cu domiciliu „forțat”.
În chip originar, lumea cuiva, emanație a propriului suflet, e o parte organică din acea ființă. Ființa paradisiacă are respirația unei lumi și trăiește în simbioză cu acel spațiu. Nu se simte îngrădită, limitată de vecinătăți. Lumile se împletesc, când sufletele se împletesc.
Cu inimile sus, cu credință puternică, să nu ne temem, însă. Vom trece și prin această strâmtoare. Muzica ne e de mare ajutor în această încercare. Ea dilată totul, creează spațiu, vindecă ființa de strâmtorare, de senzația de sufocare.
Muzica reface în noi structura originară, ansamblul armonios al existenței. Aici stă unul din secretele sănătății. Corpul are nevoie de o „lume” a lui, prin care să-și exercite creativitatea, respirația amplă în afară, ca și înăuntru, hrănindu-se astfel cu un oxigen „cosmic”. Căderea a distrus lumea sufletului și a făcut din corp un biet soldat într-un regiment, pe un câmp de luptă. Noosfera e din ce în ce mai strânsă și mai apăsătoare. Nu-i întâmplător că tot omul e înclinat să folosească un cuvânt precum „apăsare”, pentru a-i descrie starea de spirit negativă.
Adevărul e că suntem apăsați de însăși structura existenței. În aceste condiții, avem nevoie de spațiu, de spațiu de respirație sufletească, pe care ni-l dăruiește atât cât se poate, pe moment, dragostea. Rugându-ne, iubim. Ascultând muzică, iubim. Fiind cu „copiii” și alături de nevoile lor, iubim. Comunicând cu cei plecați „dincolo”, iubim. Așteptând învierea naturii, iubim și începem să „respirăm” cu adevărat.
Pregătind învierea universală, natura tresaltă în noi de speranță fericită. Plămânii noștri devin mai puternici... Simfonia a IX-a chiar acest lucru îl realizează, cu ajutorul bunului Dumnezeu: reunește totul, face ca să se miște totalitatea. Nu există sănătate în afara regăsirii totalității. Ascultă muzica mea și te va revigora mult. Eu voi fi prezent în ea... Muzica redă trăirii dimensiunea originară a expansiunii cosmice, transcendentale.
Să vă încredințați, așadar, dragostei lui Dumnezeu, pregustând încă de pe acum bucuria celor viitoare.

cu drag,

bunul tău prieten,

Ludwig [van Beethoven]


Carmen Caragiu (1965-2015)





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu