Teama „strânge” sufletul; Iubirea e o împletire nesfârșită, din fire mătăsoase

Orice lege materială are o semnificație profundă în ordinea spiritului. Cât ar părea de ciudată la prima vedere o afirmație ca următoarea, totuși, este adevărat că teama este o pricină a căderii. Cădem din teamă, din iluzia determinismului material, a subordonării sufletului față de mișcările materiei. Ni se pare că materia sau energiile determină chiar existența sufletului, cel amenințat cu moartea dacă ceva în materie se mișcă greșit. Existența începe să fie supusă calculului, așa cum se procedează cu mașinile. Inițial, teama a fost o pură asociație mentală, greșit orientată. Mintea a supraestimat materia și a pierdut controlul spiritual asupra ei. Ce a fost doar ficțiune a devenit cu timpul „realitate”. S-a născut „realitatea” corpului. Realitatea corpului căzut este radical diferită de cea a corpului paradisiac. Acesta din urmă trăia în afara problemei supraviețuirii. Era asemeni unei imagini vii, o proiecție eternă a sufletului etern, în filmul plin de personaje al existenței. Era un lăcaș al sufletului, unit cu acesta precum frumusețea cu adevărul. Ca o pecete intimă a dorințelor lăuntrice. Mai mult, acest corp paradisiac era unit cu o lume, astfel încât trupul ființei originare era o lume întreagă, nu doar un punct de condensare corporală în spațiu. „Lumea” sa proprie era „corpul” sufletului, căci sufletul este în sine o întreagă lume de imagini, de culori, de gânduri, de dorințe... Exista o „inervație extinsă”, ca și când nervii și sensibilitatea cu ramificațiile lor ar fi împânzit tot spațiul, ce tresărea o dată cu mișcările inimii, cu pulsul, cu respirația. Spunea un poet, nu întâmplător: „Răsuflarea noastră înalță și coboară stelele...” S-ar putea spune că orice față avea un sistem nervos cosmicizat, ceea ce duce cu gândul la o existență de tip creativ, amintindu-ne de creatorii de artă din sufletul cărora izvorăsc lumi, lumi expresive în expansiune, ca o expresie cea mai fidelă a intimității lor, prin modul de a se mișca aparent în afară, de a relaționa, de a se împleti cu tot și toate... Teama, însă, „strânge” sufletul, ca și când l-ar rupe în două. Căderea face ca sufletul să-și piardă o dimensiune a rezonanței sale cosmice. Îl aruncă într-o lume străină. Sufletul se teme de lumea din afară, care în chip originar era chiar o dimensiune a sa. Materia monolitică, contrasă într-un spațiu străin de suflet, își pierde calitatea de „lume”. E ca și când un violonist își plimbă arcușul pe un instrument atât de dezacordat, încât orice sunet zgârie auzul, îl rănește iremediabil. Batem într-o ușă pururi închisă. Sunetele sunt înfundate, distorsionate. Muzica, armonia devin cu neputință. Corpul muritor, în loc de a fi punctul de deschidere a unei lumi trăite plenar, devine ca o nevoie, o povară, pentru sufletul ce îl cară în spate. Mintea, nu Dumnezeu, creează legile lumii căzute, un fel de cod genetic greșit care proiectează forme și relații profund deviate de la Adevăr. Iluzia principală a fost că materia e cauza sufletului. Astfel înțeleasă, de pe materie se șterge pecetea ei sufletească, adică tot ceea ce face din ea o „lume” a Persoanei. „Chipul” proiectat în materie se identifică cu însăși calitatea ei de „lume” personală și plurală, prin care se realizează rezonanța extinsă și totodată individuată cu sufletul. Aceasta e materie vie, cu „chip”. Când chipul i se acoperă, calitatea de „lume vie” dispare și, în schimb, se actualizează cantitatea, uniformitatea, impersonalitatea.

Materia își acoperă „chipul”. Ce rămâne? Un corp care se zbate să supraviețuiască biologic, care își pierde și el „chipul”, redus la praf și pulbere, prin iluzia atee a morții. Moartea, la urma urmei, este o cheie de lectură, una profund distorsionată prin care totul se vede ca și când n-ar avea chip.

De aici, teama. Teama de dispariție. Teama de moarte. Bolile psihice. Pierderea legăturii cu Dumnezeu. Groaza. Răul. Urâtul. Aceste gânduri alimentează chiar starea de fapt a lumii obiective. Ea îngheață și mai mult în înstrăinarea ei morbidă. Am văzut cum structura apei se modifică instantaneu sub influența muzicii, a gândurilor și chiar a cuvintelor. În fond, mintea are putere asupra materiei și poate determina structura ei discretă.

Recomandarea e să învățăm să ne stăpânim mintea, cu „îngrijorările” ei excesive. Acesta este și un minunat sfat biblic. „Grija” excesivă se traduce ca o subminare a puterii reale a sufletului. N-avem încredere în suflet, sufletul se comportă după gândul nostru. Muzica redeșteaptă în noi imaginile puterii sufletului. Ne apără de întuneric, de fantasmele propriei minți. E o lumină care nu cunoaște teama, ezitarea, moartea. Trece prin moarte „cu viața pre moarte călcând”. „Schimbarea minții” (metanoia) e o necesitate. Cerul s-a apropiat de pământ. Se înmulțesc „aparițiile”. Manifestarea transcendentală a materiei e de tipul „apariției”, nu al reperării în timp.

Muzica, de fapt, ne pregătește sufletul pentru apariții. Aparițiile benefice, care vin pe calea sufletului, sunt cele care răspund unei chemări. Ele nu vin nechemate, nedorite, ca niște „corpi străini” în organismul unei lumi sufletești. Iubirea e o împletire nesfârșită, din fire mătăsoase.

Zicala de o dulceață infinită: „Primiți un bătrân?” dă dovadă de o înțelepciune transcendentală, în fond. Bătrânețea e ea însăși o poveste, în universul căderii. Sufletul trebuie să se învețe să treacă prin porțile ei foarte strâmte, câteodată. E, de fapt, o încercare prin care trece Făt-Frumos „travestit”. De aici, va ieși mai frumos ca niciodată. Aici, pe pământ, lucrurile fac „corp comun”. Trebuie să ne îngrijim unii pe alții ca și când am fi unul și același trup. Aceasta e lecția mistică a Crucii. Trupul celuilalt e și al meu. Împreună suferim. Pomenile își au tâlcul lor adânc, al iubirii jertfelnice. Grija pentru sănătatea și viața celuilalt să fie ca și pentru sănătatea și viața proprie!

Carmen Caragiu (1965-2015)