Dumnezeu
a despărțit lumina de întuneric. „Să
fie o tărie în mijlocul apelor, care să despartă apele de ape” (Geneza 1, 6). Nu știi unde te
afli. Mă deschei la gât. „Puțin”. Mă mulțumesc cu puțin. Marea se îmbracă în
lumină. Defilarea umbrelor. Ultimul peron. De ce poezia se oprește (suspendată,
plutitoare) la categoria tristeții? Arta ridică piedica psihologiei (blocaj al
gândirii). Imaginile fericirii pure sunt tractoare, transformatoare. În
cunoașterea apofatică, subiectul uman trăiește prezența lui Dumnezeu într-un
mod mai pregnant (părintele Dumitru Stăniloae). Fiecare fragment încă spune
ceva. Nu rămâi lipsit de vederea întregului. Simbolismul estetic nu disociază.
Nu poartă bioticul în spinare. Mișcările libere sunt altfel perspectivate. Vers
alb. Scriere nedusă până la capăt. Noul val. Spărgătorul de nuci. Rouă. Dor de
prelungire dincolo de orice limită. Simțul kinestezic liber nu produce haos.
Ambivalența nu te ține pe loc, nemișcat, ci permite să te miști liber, să te
rotești și să te oprești, cu ochii închiși. Egoismul tranzitiv nu mai are sens.
Ușurare = rezolvare fără travaliu psihic. Blocajele psihologice (energia legată)
se dezleagă. Îndrăgostindu-te, vei vedea! Fericirea absolută = deziderat
metafizic, după moarte. Lucrurile nu se învălmășesc în cap. Culisaj temporal al
inanimatelor ce duc la Chip! Lumea e în așteptare. Memorie afectivă. Inima din
corp de aceea bate permanent, pentru că este asemănare de duh de suflet, mișcarea
permanentă (părintele Ghelasie Gheorghe). Bacovia: „Mă
văd pe un drum, departe, / Mergând, încet și nins”. În contemplație, realitatea
e „operată” fără ajutorul (intervenția) voinței. Ești copleșit, depășit de tine
însuți, de propriul chip ce se ridică la suprafața conștiinței. Nu mai e nevoie
să-ți urnești, să-ți menții în viață (viață = mișcare) trupul. Emisia se
reface. Nu te mai lupți cu orizontala contiguității. Aici, nu obosești.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu