Râs
unic, nuanțat. Nu pur și simplu. Expresivitate, ca o însușire naturală, ca „roșul
în obraji”. Nuanța de râs se obține. Nu înseamnă doar „a fi în rând cu lumea”. A
obține umanul. Adâncire. Întrupare = a „împerechea” universul. Cunoașterea este
o cale ocolită spre „eroticul” de care se desparte! Pereții muzicii = pereții
trupului. Dulceața e localizată intern. Muzica răsună intern, nu extern,
dulceața își are originea în corzile vocale, în piept! Muzică de cap, de piept.
Purificarea efectului de localizare, a senzațiilor interne. Nu mai trăiești în
aprehensiunea feedback-ului. Eliberare. Dulceața nu este în afară, în obiectul
de posedat, ci în subiect. Încetarea diferenței de potențial, a tensiunilor, a
depresiei. Muzica = injecție energizantă, antidepresivă. Muzica însângera (!)
tăcerea. Muzica nestăvilită are răsunet central, dincolo de faza conturbării,
dincolo de feedback. E echivalentă cu o străpungere, cu o rană! Locuiește în
miez. Explozie de detalii. Explozia particularului. Creație liberă. Schema
corporală se umple realmente cu orice conținut posibil, cu orice nuanță vrei
tu. Muzica te „taie”, te străpunge. Nici un efort. Florile înfloresc singure,
de la sine. Dorul înlocuiește posesiunea, căderile depresive, năduful. Nu mai
există dereglare, atașament, condiționare. Sunetului decomprimat i s-a dat
drumul. Abcesul s-a spart! Hornul trage. Muzica prinde articulațiile. Aromă de
trandafir. Obiectivarea subiectului. Chiar azi vei veni, vei veni, vei veni în
zori de zi.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu