Cum sari de la una la alta (82)

Sincronizarea emisferelor cerebrale. Prin faptul că trupul e perceput din stânga, din față, capătă conținut posibil. Camera gurii. Accesare. Perceptibilitate totală, lăuntrică. Imaginile. Nici o scârbă. Numele trandafirului. Cerul gurii ca o aromă albastră, senzorială, aparițională. Când privești un obiect, îl „creezi”. Îngrijești un pui sterp. (Și dacă nu dă ouă, ce?) Sifonare. Eferverscență. Ascuțișul apei. Metaforele „ies”. Iris. Morții nevăzuți. Rochie cu buline. A strica o jucărie. Cotcodac. Te sperii de umbra ta. Lingura te apasă pe limbă. Pasiv-activ. Obiectul e prezent mereu în simțuri. Sfântul Apostol Pavel: „Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Cor. 13, 8). Mecanism (absența puterii înnoitoare) versus o undă de nedeterminare și libertate. Nici o umbră de mutare nu suferă Dumnezeu. Ceruri noi, pământ nou. Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut și la care inima noastră nu s-a suit. Artă. Trebuie să renunțăm la dorința de a reduce fenomenele vitale la fenomene fizico-chimice. Întoarcerea în urmă. A-ți face o situație, un nume. Îmi aduce aminte că îmbătrânesc, că nu mai am puteri. Deci, nu mai am puteri să visez, să făuresc planuri mărețe (pe măsura cărora nu am însă energie). Realitatea nu „merge”, stă, nu ascultă. Nu am un chip de admirat (de împins în față) pe măsură. Nu am o voce potrivită. Iluzia autenticității, a realității. Clivajul realității în imagini în mișcare nu are loc. Expresia, interfața, imaginea nu se formează. Totul (întregul) e mai mult decât cerescul. Ne lovim de lest, de ceea ce a fost și nu se mai întoarce. Ți-e greu să recompui în minte trăsăturile, care nu se leagă, nu se încheagă ca un chip, pentru că mereu lestul se interpune și le șterge. Atunci când se elimină factorul de blocaj (lestul), nu mai există diferență între trecut și prezent. Prezentul poate lua orice chip! Amintirile  nu aparțin trecutului sau prezentului, ci atemporalității. Când mă gândesc la tine, îmi APARI! Spațiul esențelor. Scenă pe care se manifestă coerent esența lumii. Are loc deblocarea chipurilor ferecate sub lespede. Nu te întoarce în urmă. Amintirile nu mai sunt în urmă, adică o dată pentru totdeauna apuse, prefăcute în lest, în praf, șterse (inhibiție, blocaj). Chipul amintirii emite, apare direct din gol! Amintirile nu se mai leagă de lest, de „trecut”. Nu te lăsa indus. Caută să lărgești perspectiva „peste” întindere, cantitativism. „La început a fost Cuvântul”! Tonul face muzica. Golul e plastic. Burduf de lene. Tăiței cu lapte. Actor bun. „Și Ninigra stătea așa, nemișcată / Făcând cu iarba o singură pată”. Nu te opui vântului pictural, filmat. Amintirile sunt libere, autonome, vii – aceasta-i nostalgia. Miez, esență! Nu mai există subiect versus obiect, nu mai există trup în fața amintirii, trup al privitorului, organ, condiționare, ci esență pură, necondiționată! Ești absorbit cu totul în imagine (icoană). Nu te mai atrage nimic încoace (în spate), nu mai ești legat de factorul inerțial. Surprize. Nemaivăzutul combinației. Fata din ceață: nu se mai risipește ceața asta! Nu te poți apropia de ea, pentru că distanța ea o reglează. Se joacă cu alternarea planurilor. Chipurile trecute se actualizează inexplicabil. Farmec reținut.

Carmen Caragiu (1965-2015)