Crearea divinei rezonanțe cu exteriorul – o adiere din universala Schimbare la Față a lumii

În marea muzică, sugestiile creativității vin pe canale eshatologice. Bucuria sau Lumina Cuvântului este atotcuprinzătoare. Ea este starea de fond a ființei eliberate, în care, prin această virtuală eliberare, s-au modificat înseși datele ontologice ale percepției spațio-temporale. Muzica are puterea de a ne transporta sufletul în imediat contact cu lucrurile și ființele, care, prin puterea Cuvântului și mișcarea Duhului, înlesnește comuniunea instantanee, topind orice despărțitură a zidului spațio-temporal.

Percepția în marea muzică se face în mod ideal cu sufletul. Numai o ființă înrădăcinată în eshatologic poate avea perspectiva întregului, și nu există creativitate (neplafonată) în afara comuniunii și iubirii universale.

Odată cu resurecția eshatologică a lumii pusă în mișcare de curentul eshatologic al Duhului Sfânt, toate motivațiile noastre se schimbă miraculos. Omul vechi moare, cel nou se naște. Lumina universului eshatologic izvorăște din suflete, sub acțiunea germinativă a Harului, prin care nașterea lui Dumnezeu în creație și nașterea creației în Dumnezeu sunt corelative. În muzică, sufletul domină timpul și spațiul, a încetat așadar să mai fie dominat de ele. E ca și cum, acum, spațiul există în suflet, nu sufletul în spațiu, așa cum afirmase Neofit Pustnicul.

În mișcarea a doua din Simfonia a V-a a lui Beethoven, timpul se naște din bătăile inimii, pe calea ritualică dintre suflet și Divinitate, iar acest timp măsoară dorul și iubirea, nu spațiul fizic. Este vorba de timpul ritualului, timpul sacru. Spațiul s-a organizat inițiatic în trepte pe care sufletul le urcă în drumul său către Dumnezeu și orice bătaie a inimii pare că adaugă încă una la acest scenariu de celebrare comunională. Mantia luminescentă de Făt-Frumos a fost așternută din mers pe umerii celui cu suflet nobil, cu chip de Făt-Frumos, cu care logosul lumii a rezonat astfel, aureolându-l.

În muzică, atunci când ni se deschide vederea tainică a ochilor sufletești, „vedem” și „auzim” lumini și peisaje, chipuri și forme, de parcă spațiul ar curge ca un fluviu din sufletul nostru, sau dintr-un suflet tainic, neștiut, deosebit de al nostru, dar care întotdeauna caută să ajungă la inima noastră.

În condiția ființei mântuite, virtuțile favorizează transparența sufletului, astfel încât el se lasă covârșit și purtat de mișcarea Duhului, de fericirea creativității. Trebuie spus că suma tuturor virtuților este fericita creativitate – sinergie dinamică a tuturor mădularelor ce fac parte din Trupul lui Hristos.

În această lume, se pare că bucuria a devenit ceva anormal, o stare de excepție, pe când ea ar trebui să fie, în condiții normale, fondul vieții noastre. Bucuria este revenirea la starea ontologică firească, aceea în care energia este emanată de suflet ca un dar creator și nu ajunge să se transforme în obiect de consum, disputat de mai mulți.

Icoană vie este muzica, alcătuită din marea de undă vie și mișcătoare a Iubirii. Sugestiile muzicii sunt infinite, fiecare moment al ei fiind plin de germenii creativității, ca o sumă de potențialuri infinite prin varietate, culoare și dulceață.

O proprietate a sunetului este caracterul său instantaneic, de apariție vie.

Perihoreza lumilor sufletești e instantanee și nu depinde de parcurgerea în timp a distanțelor. Acest lucru face ca timpul să se contracte brusc și infinit și fiecare clipă să se umple de durată, să se dilate la dimensiunea calitativă a eternității, consecința fiind o inefabilă fluiditate a trăirii.

Trăirea cu simțurile sufletului vizată de muzică este starea omului nou, ascuns în noi, care se mișcă într-un univers eshatologic incredibil de viu.

Acest suspin, totodată de durere și de fericire, al ființei din adânc care s-a eliberat de lanțuri sub acțiunea salvatoare a muzicii, e în stare să ne sfâșie inima de durere și de fericire cu un sentiment nou și năvalnic. El înseamnă de fapt că ne-am regăsit Copilul pierdut, am regăsit natura, am reprimit la piept „chipul filial al lumii”. Acesta este sensul tainic al cosmosului creat, ca și copil mistic al omului, abandonat la propriu de părinți și reprimit la piept de acesta, strâns în brațe după nenumărați ani de despărțire. Ființele superioare „ard” păcatul prin creativitatea lor, mișcată și străluminată de Har. Această dezlegare a sufletului către o creativitate pătrunsă de lucrarea dumnezeiască semnifică chiar mișcarea efectivă a Duhului în acele ființe și astfel un fel de pre-restaurare a cosmosului în interiorul unui singur suflet. Pe calea mântuirii trebuie, însă, să ne însoțească pururi conștiința hristică, mesajul Suferinței și al Învierii.

Taina vieții este încă necunoscută omului. Până unde se întinde ea? S-a presupus de către unii gânditori că și în particulele elementare există un început de simțire, un răspuns afectiv, și că totul în univers este însuflețit. (Când omul a căzut, patima lui a devenit temnița materiei, astfel că într-un corp plin de patimi celulele care-l alcătuiesc sunt ca niște sclavi pe moșia patimii omului.)

Geamătul surd care suie din rărunchii universului, temeliile lumii care se zguduie de durere emană din ființa vie a lumii pe care omul o ignoră, dar pe care muzica o aude cu sufletul. O suferință surdă însoțește orice patimă oarbă a omului. La rândul ei, viața lumii e profund mișcată de tristețea omului. Pietrele au plâns, pământul s-a cutremurat și a îngenuncheat la răstignirea Domnului.

Impresia de permanență și de atotputernicie (de soliditate) eternă a materiei care este predominant moartă derivă din solidarizarea omului cu starea de lucruri în care propriile patimi pot înflori consistent, fără opreliști. În chip similar, senzația de inconsistență a sufletului își are rădăcina în condiția noastră mentală decăzută din demnitatea originară a firii.

Crearea divinei rezonanțe cu exteriorul e una din tainele artei cu semnificație înalt spirituală. Ea aduce cu sine o adiere din universala Schimbare la Față a lumii, când Dumnezeu Cel Unul va străluci deplin peste tot și în toate!

Această supremă stare de fericire semnifică triumful absolut al Iubirii, când omul a cuprins în sfera iubirii lui viața lumii, însăși viața obiectului, a naturii. Aici, în acest cel mai de jos punct, se închide și se desăvârșește cercul comuniunii și Iubirii transcendentale, împlinindu-se legea intimă a Trupului lui Hristos, care impune ca nimic să nu rămână în afara Iubirii atotcuprinzătoare.

Lumina universului eshatologic izvorăște din suflete. Sufletul este aici luminătorul, iradiind în transparența desăvârșită a slavei dumnezeiești.

Prin metaforistica sa, „Cântarea Cântărilor” exprimă mutația eshatologică pe care o suferă orice act material în momentul nuntirii cosmice. În „Cântarea Cântărilor”, sufletul e suveran și se mișcă într-o lume a cântului, în care instinctul rău a fost dezamorsat. Forța de atracție a dorinței a fost canalizată pe cursul ei firesc – în sens sufletesc –, cel al Iubirii universale.

Carmen Caragiu (1965-2015)