Zicătură de Sân’ Maria Mare

Puicu mamii negrișor

Cu păr lins ca de fuior,

Cioc subțire, ‘tâta lung,

Din profil ajunge-n crâng.

Când se-ntoarce către mine

Feresc ochiu’, c-așa-i bine.

Puicu mamii de cărbune

Cu doi ochi ca patru mure.

Când se uit-odat’ la mine

Să-l scuip di diochi îmi vine,

Când deschide o guriță

Parcă-nghite o căpiță.

Și când scoate-un cârâit

S-aude la Maglavit.

Puicu mamii de băiat,

L-am scuipat, l-am alintat,

Mi l-am pus la moțăit

S-aibă vise de argint.

Mi l-am pus la aripioară

Cu capul la subsuoară

Să mi-l țin ca pe-o comoară,

Nu-i dau drumul, chit că-i vară.

S-a făcut mare de tot,

Locu-i strâmt, abia de-un cot,

Nu-ncăpem unul de doi,

Stăm lipiți ca un pietroi.

Mări, ce ne mai iubim,

Mămuța, cu-al ei copil,

Deie Domnul tot așa

Să ne ținem dragostea.

Deie Sân’ Maria Mare

Să mi-l ferească de boale,

Că-i frumos și negrișor,

Cu păr lins ca de fuior,

Cu pănuța miruită

Și-n lumină strălucită,

Cu gurița cât o șură,

Tot să ia îmbucătură.

Și i-o dau din gura mea,

C-am ținut-o la gingea,

Unde curge apă bună,

Bună de frământătură.

Puicu mamii negrișor

Cu păr negru de fuior,

L-am hrănit cu viațamea,

Care s-a topit așa.

L-am ținut sub pana mea

Și pe mine mă ardea,

L-am ținut tot la răcoare,

Și eu, dezvelită-n soare.

I-am dat apă din guriță

Ca un must zdrobit din viță,

Și-am rămas un ciot uscat

Numa’ bună de-aruncat.

Doamne, ține-mă în viață

Să-i dau puiului povață,

C-o să plece la războaie,

Și e fără-ndemânare.

L-am crescut cu capu-n nor,

Parcă n-a ieșit din ou,

Mai vrea țâță, și îi dau,

Nu-l alung, strigându-i „crau”.

Carmen Caragiu (1965-2015)