sâmbătă, 15 august 2015

Terapia fundamentală: dragostea


Mistica e „cealaltă față” a culturii. Dacă ultima operează trecerea din povestea vieții în viața poveștii, prima înfăptuiește trecerea din viața poveștii în povestea Vieții.
Blocajele psihice sunt cel mai ades marcate de un deficit de comunicare a interiorului către exterior și de un deficit de asimilare a exteriorului de către interior. Reducerea exteriorului la interior sau reducerea interiorului la exterior sunt cele două operații extreme spre care, înclinând, psihicul se lasă antrenat într-o stare de dezechilibru. În fapt, la baza acestei deviații de la structura iconică a ființei, în care interiorul strălucește în veșmântația exteriorului și exteriorul e un leagăn de întrupare a interiorului, stă o tendință de raportare monologică la contextul existențial.
Terapia fundamentală este, aici, dragostea, prin care raportarea la existență capătă o substanță dialogică. Dragostea face loc unei duble mișcări (flux-reflux) între sine și celălalt, unei respirații dialogale a ființei, unei dezvoltări a reciprocității în raporturile dintre interior și exterior. Pe de o parte, deschide în privirea lăuntrică un orizont de întâmpinare a exteriorului (a celuilalt), pe de alta, transfigurează exteriorul în lumina expresivității lăuntrice, ce iradiază în afară și intră în rezonanță cu exteriorul, locuindu-l. În modul de rai al ființării, exteriorul și interiorul sunt transparente unul față de celălalt, se oglindesc reciproc, se complinesc osmotic, sporindu-și  gradul de libertate unul în celălalt, și chiar pare că trecerea de la unul la altul e continuă, pe drumul poveștii, așa cum se întâmplă atunci când parcurgem un spațiu de tip banda lui Möbius.  

Carmen Caragiu (1965-2015)






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu