Hristos ne-a arătat calea: căderea poate fi întoarsă spre slavă

Suferința este o mare taină și nu poate fi asumată decât din Iubire, urmându-L pe Hristos.

Deja, în universul desfigurat de Cădere, suntem răstigniți pe liniaritatea spațiului. Aceasta este Crucea noastră ontologică. Ne-am pierdut lumea proprie cu deschiderea ei infinită, o dată cu pierderea paradisului. Am rămas, fiecare, prizonier într-o părticică de lume, într-o singură lume a tuturor și a nimănui. Spațiul a devenit o cruce: Est-Vest, Sud-Nord, această extremă și dură simplificare a existenței în patru puncte cardinale este făcută să ne închidă în suferință, într-o stare de autism și muțenie, o dată pierdută putința de expresie prin intermediul unui infinit personal, un infinit propriu. În Paradis, forța noastră de expresie era dată de acesta: prin el ne articulam ființa, astfel încât tot spațiul tindea să fie limbajul nostru calitativ, cuvântul nostru plin de putere. Rezonanța infinită a ființei însemna o descătușare totală a energiilor, ca o forță creatoare infinită remorcată în exterior.

Dar așa cum omul suferind stă răstignit pe liniaritatea spațiului mort, tot astfel, elementul aliniat este și el, la rândul lui, răstignit pe patima omului. Ce-i pentru unul moarte, pentru celălalt pare a fi o eliberare. Spațiul vrea să se vindece de răutatea omului. Materia retrasă în singurătate, în îngheț, în moartea biologică sau stelară tânjește după această pace tragică, asemănătoare cu un ultim refugiu al muribundului. Astfel, natura „se vindecă” de om, de inumanitatea omului, părăsindu-l, asemeni unui copil maltratat care nu-și mai recunoaște părintele natural. Ce destin inimaginabil de trist! (O mare parte din muzică exprimă acest îngheț tragic în sigurătate.)

Parcă fiecare suntem destinați să fim o cruce a suferinței pentru celălalt. Viața însăși, așa precară cum e, se ține printr-o succesiune de sacrificii.

Dar Chipul lui Hristos, Soarele cel Veșnic, strălucește deasupra legilor ce par că țintuiesc lumea într-un etern blestem. Hristos ne-a arătat calea.

El a luat asupra Lui păcatele lumii.

El a murit pentru a învia împreună cu toți.

Nu și-a exercitat voința de putere asupra lumii, nici măcar pentru a pedepsi pe drept.

Ca un miel dus la junghiere, fără glas a stat în fața nedreptății, și, prin aceasta, Chipul Său a strălucit încă o dată într-un chip mai presus de orice frumusețe pământească, după cum Harul e mai presus de Lege.

Destinul hristic a ridicat blestemul în care zăcea toată creatura. Asumarea de bunăvoie, din Iubire, a suferinței celuilalt înseamnă deja a fi primit Împărăția lui Dumnezeu în inimă și a o fi locuit. Jertfind valorile efemere valorilor veșnice înseamnă a ridica blestemul lemnului.

Destin hristic înseamnă, deja, depășirea legilor ontologice ale contrarierii, conform cărora viața a devenit o existență disputată de doi, iar spațiul, în mod similar, un teritoriu disputat în lupte. Cedând dreptul meu către fratele meu, prin asumarea suferinței lui, prin acest gest interior și exterior deopotrivă, eu reinstaurez, după Chipul lui Hristos, Veșnicia Iubirii, a Necontrarierii și a libertății. Acest gest este deschizător de infinit, căci ecoul său este primit cu iubire de către inima elementelor.

Destinul hristic este singura soluție de ieșire din ecuația suferinței personale și universale. Nu există altă ieșire. Se poate trăi – și încă, ce trai aducător de fericire – și în această lume nerăstignindu-i pe frați pe crucea propriului nostru egoism, ajutându-i și iubindu-i, împărtășind destinul lor de suferință.

După cădere, acest amestec de spații și aceste ciocniri de forțe și de interese care alcătuiesc, inevitabil, chipul lumii desfigurate de păcat ascund, însă, și taina Crucii în mistica acestui chip căzut. Căderea poate fi întoarsă, astfel, spre Slavă, asumând suferințe. Suferințele care vin peste noi sunt chiar „ceilalți” care ne „vizitează”, pentru că îi purtăm în noi. Purtăm în noi, potențial, chiar boala, ca pe o suferință astfel glăsuitoare a înaintașilor noștri neștiuți, sau ca pe o durere a elementelor ele însele bolnave. Atunci când suferim noi înșine, e ca și când alții suferă în noi și ni se jeluiesc nouă. Suferim împreună. O dată acceptat ca o jertfă a Iubirii, destinul Hristic va rodi în noi, treptat, Împărăția.

Important de remarcat un alt aspect. Domnul Iisus nu și-a exercitat puterea de judecată și de pedepsire în această lume și asupra acestei lumi, ca Dumnezeu judecător, în momentul când păcatul omului L-a țintuit pe cruce.

Pentru că, în fapt, nu Dumnezeu pedepsește. Dumnezeu mai degrabă iartă decât pedepsește. Dumnezeu LASĂ parcă totul să se „săvârșească” de la sine. Astfel, Dumnezeu a lăsat spațiul, a lăsat timpul, a lăsat elementele și a lăsat conștiința omului însăși să-i pedepsească pe răufăcători. Pentru că piatra va striga și îi va pedepsi pe aceștia, profețește tonul Apocalipsei. Iar păsările vor judeca împreună cu îngerii.

Iadul este singurătate pură, foc al conștiinței mistuite, când natura însăși va părăsi omul, iar spiritul descărnat va trăi din memoriile iubirii răstignite. Imaginea arhetipală a fantomei ce stârnește groază, descrisă ca „spirit” ce bântuie, conține o intuiție aproape exactă în raport cu realitatea.

„Lumea” acestui spirit nu este natura. Fantomele rătăcesc ca într-un gol. Acest vid al singurătății, al incomunicabilității, este starea de părăsire totală în care se regăsește conștiința ce NU A IUBIT. Nici o pasăre nu-i cântă, nici o frunză nu-i adie.

În deplină libertate ontologică se săvârșește Judecata de Apoi. Iadul nu este o închisoare, nu are ziduri, iar spiritele impropriu-zis pedepsite nu sunt ținute aici cu forța, sub lacăte grele. Propria conștiință este zidul de netrecut al păcatului veșnic. Taina iertării acestuia îi aparține exclusiv lui Dumnezeu.

Carmen Caragiu (1965-2015)