sâmbătă, 15 august 2015

Scrisori imaginare (6): Fenomenologia sunetului muzical e cea mai apropiată de pulsația vieții înveșnicite



Dragele mele, dragi puișori,

Fiecare suflet are o împărăție a lui, transcendentală. Atunci când alt suflet îl vizitează, ce se întâmplă? De pildă, pe masa la care stau, lângă perdelele albe fluturând, care nu se murdăresc niciodată, fiindcă sunt vii, pe această măsuță apare din senin o scrisoare. E scrisoarea cuiva. Cere voie să fie primit. „Stau la ușa ta și bat”.
Atâta discreție și delicatețe în prietenie, în dragoste, ne va dărui împărăția mântuirii! Aici, camerele apar pe măsură ce te ridici și umbli și orice zidire nu e opera muncii, ci a unei participări, a unei căutări sufletești actuale. Spațiul pregătește întâlniri, creează locuri speciale de derulare a amintirilor sau a premonițiilor, adevărate cinematografe cu figuri și lucruri în mișcare vie, tridimensională. Muzica izvorăște direct din spirit în auz, fără medierea instrumentelor. Simfoniile răsună din suflet și materia se umple de vibrația lor de la sine, ca și când s-ar pune în mișcare singură. Universul e ca un uriaș Stradivarius. Dar boala căderii e ca un fel de asurzire. Eu am trăit-o plastic, efectiv, ca pe un simptom manifest.
Căderea astupă memoria, o face să nu mai răsune, să nu mai vibreze – o vibrație ca și când ar curge șipotind și triluind armonii. Memoria surdă e ca un patefon stricat. Muzica nu mai răsună de aici. În chip paradisiac, memoria noastră seamănă cu un ocean de muzică. La dorință, putem activa din acest uriaș potențial râuri de frumusețe expresivă, bucăți închegate de muzică, filme de la început și până la sfârșit, tot ce ne dorește inima. Memorialul cosmic nu numai că păstrează totul, dar își poate „aminti” și viitorul, tot ce nu s-a creat, dar e pe cale să fie. Trăim pururi cu presentimentul unor frumuseți nebănuite, în orizontul apofatic al dumnezeirii.
Sonorizare, existență redevenită sonoră, operă curgătoare în auz, adusă o dată cu adierea răcoroasă: iată minunata primăvară cosmică la care vom fi părtași. Mult le place unora să asculte șipotul de apă, susurul unui râu, cântecul păsărilor, zgomotul unei cascade, pastorala vieții fericite... Fenomenologia sunetului muzical e cea mai apropiată de pulsația vieții înveșnicite. Sunetul ce se aude e ca o apariție, ce nu face parte dintr-un stoc de substanță. El apare și dispare, dar lasă urme în suflet, unde se acumulează ca substanță sufletească. De aceea, în muzică ne așteaptă în fiecare clipă un big-bang, un nou început. Sunetul muzical nu suferă de inerția substanței propriu-zise, pentru că nu-i predeterminat în chip material. E mai mult prezență, decât stare mortificată a existenței. Urmele lui nu sunt materiale, ci memoriale. Muzica înalță, astfel, un memorial, o construcție după legile sufletului, ale duhului, care le transcend pe cele ale necesității silnice. Magnetismul iubirii motivează o apariție, dă liantul ei formativ. Se naște Împărăția!...
De aceea, ascultând muzică, citind povești ne învățăm să participăm la structura acelei realități care devine pură apariție. E destul să avem un semn, o imagine, un sunet, și realitatea în întregul ei să fie aici. Omul atunci nu mai caută criteriul realității într-un substrat material, într-un dedesubt chimic al imaginii. În universul transcendental, imaginile nu sunt iluzii. Ele apar cu toată forța spiritului. Nu materia le susține, le creează. Dacă ea din sine le-ar crea, atunci i-ar trebui timp pentru a făuri numai niște creații efemere, supuse morții, jalnicei entropii energetice. Chimismul constructiv nu acționează în universul iubirii instantanee. Aici, sufletul e cauză și ce se întâmplă în materie, doar efectul. Sub puterea spiritului, materia suferă un impact brusc, o transformare subită. E ca și când ea ar face un salt de la minus la plus infinit, reducându-se drastic inerțiile. Ieșim de sub legile morții, cu un sentiment indescriptibil de prospețime, de frăgezime. Suntem parte din lumea vastă a libertății, când nimic nu ne mai subjugă. Cu această libertate se pot face multe, suntem abia la începutul urcușului pe versantul ei nemărginit.
Ascultând muzică, deci, nu ieșim din lume, din realitate, cum greșit se spune, ci ne învățăm cu concretizările sufletești și cu materia hiperconcretă. Materia lăsată liberă, deprinsă de spirit, se deconcretizează, se derealizează rapid, devine umbră, nu imagine vie. Imaginarul material, modelat după căldura chipului, se opune neantului material, ca spațiu vid și indiferent, reprezentabil ca un gol fără formă, culoare și chip, dar, mai ales, fără gust, fără suculență ontică. Fantomele, însă, nu fac parte din clasa nobilă a aparițiilor transcendentale. Ele au alt statut. Omul trebuie să fie pregătit de orice, prin cunoaștere.

Ludwig


Carmen Caragiu (1965-2015)



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu