Suferința
= catalizator pentru transformarea lăuntrică. Inima-i mare cât pământul.
Verticala = asimptotă. Nu poți lupta cu tensiunea (presiunea) psihologică, cu
avalanșa. Spațiul intern e un spațiu voalat, condensat. Acul busolei se învârte
lent în jurul axului său, cu toate că nimic vizibil nu-l influențează. Ninge în
cameră. Îndulcire. Miros de mere coapte. Ureche muzicală = să vrei să greșești
drumul, nu poți! Nu judeca. „Ferește-l de el însuși”. „Salvați de clopoțel”.
Capcane de limbaj. Inspirația poetică (culantă) scurtează timpul împlinirii
aspirațiilor, timpul necesar pentru ca ideea să prindă viață. Față în față cu
vulnerabilitatea, fragilitatea = acord bizantin, vibrant, lichid, fonic. Arta
ia povara de pe umerii corpului, care fusese exploatat, folosit ca un
instrument, piatră de poticnire. Corpul nu trebuie „forțat”, ci contemplat. Are
„de-a face”. Vrea să-l legeni. Să
ajungi la urechea lui. A numi corpul „suflet” = acord grav. Piciorul de
egalitate. În artă nu există contra-facere (declin, plan înclinat), ci legănare. Picură timpul. Moartea trebuie imaginată ca o plutire. Moartea
filmată = relaxare paradoxală, liniștire. Arta nu „refulează”, nu „respinge”,
nu se „apără”, așa cum înotătorii buni nu încearcă să se împotrivească fluxului
(„înecului”). Precipitare = tendința de a vedea răul (violența) pretutindeni.
Clipa se dilată. Viitorul e prezent. Fiecare pas al Cenușăresei este un pas de
dans, grațios, gracil, ușor, în gând. Chiar și când se-mpiedică, se mișcă pe
muzică, transportată, ca „floarea de cireș” (de vânt): ea este întru totul
pasivă, mlădioasă ca trestia. Te uiți pe foaie, în spațiu, încolo-încoace.
Miracol. Săgetare în inimă. Tristan. Dulce e moartea. Acoperirea în durere și
plăcere (psihologie) este falsă (bruiaj), informație care nu atârnă în balanță.
Sunt în brațele Celuilalt. Credința mă „ține”.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu