Aud
sângele din mine ca și cum s-ar prelungi pe o hârtie. „Din palmă adâncul nu
curge, doar apa, doar apa”. Microsemnificația înlocuiește construcția mentală.
Simți un nor care îți acoperă fața și pâlpâitul inefabil al buzelor. „A”-ul =
spațiu lăuntric. Grația simțurilor curate. Întregul cosmos trece prin
sacrificiu. A iubi un animal și a-i da un nume înseamnă a-l „personifica”, a-l
smulge din categoria impersonală a speciei, a accede la esența lui personală. Dacă
nu participi la ea, această esență rămâne ascunsă, nu ți se descoperă, pare
inexistentă. Dar ce apare inexistent este doar „absent”. Adevărul referențial
expulzează absența în imperiul non-existenței, instaurând opoziția brutală și
simplistă între a fi și a nu fi. Adevărul participativ recunoaște opoziția
moale, digestă, fluidă, între absență și prezență. E un fel învăluit și complex
de a vedea lucrurile. Omul se mișcă între absență și prezență, nu între
existență și inexistență. Inima are ciudata capacitate de a învia cuvintele, de
a face ca semnificațiile lor abstracte să nu ni se mai pară goale, neconvingătoare,
îndepărtate. Poezia este viața cuvintelor. În poezie, cuvintele în sine sunt ca
lucrurile. Ele nu mai fac trecerea spre adevărul referențial, ci funcționează
ca substitute ale nevăzutelor, care se văd prin participarea inimii. Cuvintele
atrag realul. A participa la lucrurile care nu se văd acum și aici (a pregusta).
A trăi în curăție cu lucrurile și cu cuvintele. „Îndrăgostindu-te, vei vedea”.
Dragostea înseamnă întrupare în celălalt, euharistie. Iubirea preschimbă „neantul”
absenței în prezență.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu