Pășesc
cu un gol în stomac, ca și cum sub mine s-ar întinde abisul, mai bine zis ca și
cum dedesubt nu s-ar întinde nimic. Cum aș face echilibristică pe firul elastic
al timpului. Spațiul se strânge în sine, își caută-n mine odihna, ferindu-se de
apăsarea nelocului. Prezența Ta mă dezleagă de patimi, de atracția nimicniciei,
anulează comanda autodistrugerii. Sub atingerea harului, tot ceea ce este în
mine neființă tinde să vină la ființă, să se facă părtaș chipului Tău, să se
acordeze cântului inimii. Nu mă pot ridica la Tine cu slabele mele puteri, nu
pot cunoaște ființa Ta de nepătruns, dar Tu Însuți vino până la mine, Doamne,
cu reverberația imposibilului făcut posibil...
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu