Cum sari de la una la alta? (54)

Masă de călcat. „Șoseta” e liberă să plece. Când simți că ceva e liber să plece, referința dispare. Glugă. Decupările, încercuirile cu capișon sunt permise. Bolul îngurgitat. E o guriță ce înghite, mușcă din pâinică, intră în relație cu partea disociată, atopul, înglobatul, cu Cuvântul. Întregul macroscopic se reflectă în partea microscopică, o developează! Ruptură de nivel. Orizontala își mută nivelul. Lift. Călăreț. Lorca. Montaj. Spațiu. La orice nivel e locuire, miraj, curcubeu. Apertură mică sau liber variabilă. Umăr în umăr. Spate-n spate. Ceafă-n ceafă. Sincronizare. Expresie plastică. Taină. Euharistie. „Voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor”. Durată de poveste. Cana cu apă. Cănuța are gabarit tropic, smalț alb. Suc de apariții. Nici un loc din spațiul „trecerii” nu e univoc, inflexibil. Simbolistică prereflexivă. Barca convenției ia apă din toate părțile. Les Gommes. Textul șterge ceea ce citești. Greutatea mâinii mi-o simt numai în mâna lui. Reflexivul nu se ține prin efort. Apariționalul nu-și pierde marca de identitate. Eu-Tu = spațiul dorului, al nostalgiei. Pică-n bot (un avionaș de hârtie bont). Hapciu! Natura: copil etern. Rezolvarea problemei vieții însemnă dispariția acestei probleme. Viață veșnică. Destin comun: rămâne „ceva”. Hopa Mitică se ridică. Între agonie și extaz nu e decât un pas. Motiv de visare: femeia. Ritmul îl ai în sânge. Setea de Celălalt. Ninge în sus. Culoarea de vis nu suferă devalorizare psihologică. Ea este un dor al înflăcărării, nu o condiție. Imediat următorul = infinit spațial și temporal. Durată interioară. Amintirile sunt vii, sunt idealuri, dorințe. Trecut = viitor. Timpul (trecerea) nu șterge nimic. Amintiri despre viitor. Dragoste dincolo de viață. Nectarul nemuririi. Apariționalul nu-i doar „lângă”, nu-i o prezență inertă. El „apare”. Materia moartă poate să fie substanță, formal există, dar ea nu apare! Exclusivitatea („Eu”-l) nu este dată de separație, de limită (autodelimitare), ci de caracterul aparițional. Substanța care nu „apare” nu are nici caracter personal. Misterul calităților senzoriale stă în caracterul lor aparițional, „dedicat”, trăit. Caracterul aparițional este intens diferențiator, sursa secretă a realismului diferențial. Materia moartă nu se diferențiază. Principiul diferenței, al intensiunii nu acționează în sânul ei. Numai apariționalul explică Identitatea, urechea, interiorul, deblocarea, datorită lui se elimină virușii, iar „a fi” nu se reduce la „a fi lângă”, la „a fi indiferent (cum)”, ci la „mai mult decât a fi”. Substanța care nu-i pentru cineva nu-i pentru nimeni. A fi orientat = a fi sineitate. Natura sinelui e clarvederea. Persoana nu se disociază în trup și suflet: concept inefabil. Neființa, golul (somnul profund) reglează intuiția Ființei. Apariționalul este explicația autodelimitării. Materia este pasibilă de a fi personalizată, de a trezi sentimente. Substanța e aceeași, comună. Dacă nu are marcă de aparițional, nu poate fi „împărțită”, deblocată, repartizată. Nisipuri mișcătoare. Numai simțul Eului (apariționalul) o tranșează. Apariționalul = verticala, misterul, vălul, rezistența pasivă, Celălalt, puritatea tonului muzical, urechea, receptorul. „Nothing compares to you”. Vocea gravă feminină (altistă) este încă acută (înaltă) pentru un bărbat. Femeia rămâne un copil. „Forever young”. Suflet = aparițional, conștiință. Dimensiunea timpului e dimensiunea conștiinței. Omul nu este un copiator, ci un cunoscător integral. El integrează timpul. Religia e cea mai înaltă formă (depășind nivelul energiilor) de integrare a dimensiunii eternității. Arta integrează materia.

Carmen Caragiu (1965-2015)