Asaltul
informației. Problema-i cum să faci față acestei avalanșe informaționale și cum
să interpretezi informația. Sinteză vizuală: impresia de continuum e proiectată
asupra referentului. Adevărul este că structuralismul plasează continuumul la
nivel referențial și discontinuumul doar la nivel mental. În artă, totul e
invers. Continuumul e mental (lumea e interioară: pământul, spațiul, sinteza
infinitului fiind picturală, fluidă, nu conceptuală, referențială). Pictura
curge, nu „ține”. Arată, nu vorbește. Ambiguitate. Infinitul = deschidere în
închidere. La orice nivel, materia se mișcă după configurații simbolice, ce
reflectă „eul”, homunculul alchimic, produsul unei conștiințe superioare, de „sine”.
Pe calea forței, poți mișca materia, dar nu o poți reînvia. Semnificantul (corpul
material) este mixat cu semnificatul (corpul aromatic). Corelativul obiectiv (corpul)
e indisociabil de sensibilitatea profundă, nu poate exista în afara ei. Proba
developării steluței, a asterixului, a formei individuale. Percepția = prima
încercare de a pune ordine în haos. Holon. Integrare pe verticală a
informației. Ți se ia un văl de pe ochi. Pământul îți stă culcat la picioare. Corpul
= sinteză fină, calitativă, nu cantitativă (se uită mâța-n calendar). Gândire,
analiză, sinteză, discernământ. Unitatea elementară = corpul, biosul. Moartea
urmează să fie. Nașterea e un mister. Obiectele reflectă gânduri. Corpul
aromatic e proiectat în referențial. Simbioză. Intenționalitatea mișcă materia.
Abia „corpul” reflectă esența referentului. Artă = inteligență sprintenă.
Obiecte – puncte de sprijin – „stări” de spirit. Chipul uman este universal,
după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. A muri fără a lăsa în urmă lest e secretul.
Aversiunea nu poate urni lestul, e pradă nonsensului, virușilor. Lestul
exterior e creația aversiunii. Ești pe calea cea bună. Te vezi și în vis. Arta
= reacție față de obstacole. Iubirea e atitudinea cea mai semnificativă. Iubirea
nu-i o atitudine de forță. Numai pe lungimea de undă a iubirii (abandonului,
dăruirii de sine) se încheagă Omul, nu te mai apasă lestul. Iubirea manifestă o
tendință poetică, de a personifica. Lumânările sunt „lacrimi”. „Eu” sunt „sub”
durere, ca sub lespede. În slăbiciune înflorește iubirea. Nu opri marile
sinteze mentale, sinteza materiei, deschiderile ample, panoramice ale minții. Milostivenie.
Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert. Mila = sentiment învăluitor.
Obiectul lui este un subiect. În artă, „mila” e o prezență corporală (după care
suspini). Mână caldă. Proiector de imagini. Flăcări scapără din ochii lor.
Apele fecioare l-au văzut pe Dumnezeul lor și au roșit. Mila, bunătatea =
libidoul se mută în celălalt. Peretele
despărțitor între om și Dumnezeu e păcatul. Iisus nu avea nimic în comun cu
răzbunarea. Nici o scârbă, nici un zid de respingere. „Căruia nu sunt vrednic
să-i dezleg cureaua încălțămintei”. Atingând viețile acestor oameni, timpul s-a
împlinit. „Vă voi face pescari de oameni”. „Pâine din cer”. Zi și noapte pășim
prin Euharistie. „Jugul Meu e ușor, povara mea e blândă”. Trupul nostru face
parte din noi înșine. Suntem în trup ca muncitorul în munca sa, ca focul în
lumina sa. Unitatea trup-suflet se va întregi. Trupul e și în afară, și
înlăuntru. Cuvintele sunt mustoase, inefabile. Mustire = nedeterminare
lingvistică, negativul și pozitivul sunt simultane. Calitativul = esența
aparițională, iconică. Arta arată, simte, nu reduce la univoc. Castana se
sparge = nu-și „ferește” tâmpla. Nedeterminare, ambiguitate = înaintare liberă.
Nu-ți ferești fața, nu riști să te disociezi, să te asimilezi, să devii un
lest. Corpul e liber! Cenzura se ridică. Undă verde. Materia-i o piesă de
puzzle. Ți se ia o greutate de pe corp = lestul. Nu se poate fără „urmă”, dar
fără mine se poate. Spiritul (parfumul) începe cu spiritul (atopic), nu cu
materia. Căutându-l în materie, te îneci. Nisip mișcător!
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu