Cum sari de la una la alta (86)

Muzică, legănare (nu se mai exercită pressing mental, ești pretutindeni). Mintea nu mai e robită corpului (reperului). Realizare fără efort anterior, fără urnire, fără angrenarea undei tractoare, fără a utiliza „forța”. Deblocarea tunelului temporal. Deblocarea sugestiilor. Ești prins în poveste. Mai lasă cartea! Iepurașul imaginar nu suferă uzură, nici inerția percepției. Îl doare burtica. Proba umană. Învăluit în milă pentru durerea lui. Forma pe care o îmbracă mila nu-i opresivă, ci metamorfotică. Iepurașul: o ureche tot. Unde să mă duc, Doamne? Căci Tu ai Cuvintele Vieții veșnice. Această căsuță cu mentă este taina artei, a indeterminării. Moartea = tic. Intri în visul cu morcovi al unui iepure. Pe planul reprezentării ființele nu apar aglomerate, înțesate una în alta, ci câte una. Perspectiva e liberă să se încline, să se rostogolească, să se răstoarne. Iubirea = umanizare abisală. Gândul e liber să greșească, să asocieze liber semnificantul și semnificatul. În poezie, cuvântul „moarte” cade ușor newtonian, e semnul retragerii voinței (a forței). Slăbiciune inefabilă. A spune „moarte”, lest, cadavru nu înseamnă decât a nu refula, a nu respinge nimic, a nu interveni în real. Singura explicație pozitivă este de neintervenționism, de non-opoziție la schimbare, de necompensare. Moartea pe buze. Nu respingi acest cuvânt greu ca untul topit, ca o lumânare picurând. A nu vorbi de moarte înseamnă a opri lucrurile în loc. Iepurașul care fuge e în peisajul de care fuge. Se vede urma, punctul de plecare, nu cel de sosire. Orizontul intențional = „acolo mă văd”. A merge până la capăt. Moarte = cuvânt prelung, intens, infinit, indicibil. Pocnet de castane coapte. Moarte = coacere. Timpul picură. Nimic nu stă în calea timpului. Deșertăciunea deșertăciunilor. Nu credința rezolvă, ci iubirea. „Din patul meu de steluțe te voi privi veșnic”. Iepurașul electrizează peisajul, face atingere cu el, este difuz înglobat. Somn profund. Mi se umblă chiar la nasturi. În artă, incoerența există, însă ea nu se face simțită. Ce face ochișorul? Drăgălașul. Dorm o mie de ani. Putrezesc. Lasă să se întâmple. Cealaltă spontaneitate. Nedeterminare. Nu respingi perceptualul, dar nu îl „porți”, nu îl cari, nu te înhami la el, nu te ambalezi. Un cuvânt e auzit, sau spus? Ce importanță are? Auzit = spus. Ninge în sus. A ales pân’ a cules. Vârf de lance. Ce rămâne după tine? Ce-ai făcut? Negura timpului. Nu forța moartea prin anticipație. Nu mă las prinsă în acest joc. Învierea trupurilor. „Tatăl nostru Care ești în ceruri”. Tânjesc după vindecarea ochilor, după luarea vălului. Ai intrat de când lumea în pielea personajului. Ce sec, înfundat: trupul mort nu simte nimic, el nu vede pe cei apropiați care sunt adunați laolaltă, nu miroase aroma florilor, nu aude discursurile funerare. Dar sufletul aude. Pentru om, stabil = în groapă. Mai jos decât jos nu se poate. „Ușile percepției” deschise. Orice mișcare liberă dă o idee fluidă, spontană. Inocență. Sonorizare. Inima albastră se dezleagă ca o fundă.

Carmen Caragiu (1965-2015)