Liniștește-ți
inima. Toți norii aceștia grei care par că se abat asupra ta sunt iluzii,
dincolo de ei e soarele, același soare care te-a făcut fericită ieri. Toate
obstacolele care apar în calea ta sunt permise de Dumnezeu și au folosul lor.
Nu considera obstacolele o povară pe umerii tăi. Fără cruce nu e înviere.
Lucrarea e dumnezeiască și hristică! Cum am putea fi următorii lui Hristos dacă
ne blestemăm viața la orice necaz relativ mic? Omul trebuie să fie înțelept și
răbdător. Nu-ți pierde răbdarea.
De
mine ai uitat? Parcă nici n-aș exista. Să știi că și pe pământ ai mulți
prieteni, care te iubesc și ei cu adevărat. E drept că sunt și certuri, dar, te
rog, nu le pune la inimă. Carmen are greșelile ei, e impulsivă, rea de gură,
dar eu cunosc inima ei: te iubește. Nu
pune la inimă greșelile, draga mea. Cât îl privește pe Gabi, e băiat bun, dar
gelos. Din gelozie sare pe Carmen. E o mică vietate geloasă și răzbunătoare,
dar n-are suflet rău, fiindcă uită repede răul și trece repede la iubire. Ce să
facem? Copiii mistici ai naturii sunt, totuși, trăitori în trup, atașați de
instincte, de valorile acestei lumi, sclavi în lupta pentru existență. Nu uita
acest lucru. Au nevoie și de toleranța noastră, dar uneori, și de cuvântul
nostru ferm. Nu trebuie scăpați din mână.
Să
nu idealizăm starea de suflet a naturii. Cu cât se umanizează, cu atât sunt mai
predispuși la căderi grave. Andi, de pildă, încă se prăbușește, cade în vechea
umbră a corpului, vine lângă voi și plânge amarnic, văzându-se despărțit de atingerea
dragostei voastre, prin trup. Vechiul trup a rămas, ca un membru fantomă, o
parte din mentalul animalului trecut dincolo. El rătăcește după amintiri, ca în
nisipuri mișcătoare. Câte lacrimi a plâns Andișor, umpli cu ele marea sărată. Chipul
lui e brăzdat, ca un munte milenar. Carmen a știut asta. Atât de mult a plâns
cu el, unită în gând cu obrăjorul lui, încât lacrimile li s-au amestecat, s-au
împletit și au alcătuit un fluviu, o singură apă. Asta l-a alinat pe Andișor.
S-a simțit dorit, iubit, neatins de uitare.
Însă
Andișor are multe disponibilități spre metamorfoză, pentru că în viața de pe
pământ mintea lui a crescut, a devenit atent la oameni, la chipuri, a putut să
privească cu calm prezența străinilor. Găbișor era mai nervos decât Andișor,
poate și pentru că era mai frustrat, mai gelos. Esențial e ca animalul să cunoască
intenția ființei din fața lui. Reacția irațională e de ordin egoist: de
pildă, ca în gelozie. Uneori, aceasta nu are motiv. Îl urăști pe celălalt
pentru că, din ură, vezi în el un rival. De aceea, și animalul trebuie învățat,
sancționat, educat. Desigur, natura nu poate fi forțată. Un boboc desfăcut cu
mâna moare. Transformarea cere timp. Purtați grijă așadar unii de alții cu dragostea lui Hristos.
Ludwig
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu