Corpul
e expresia unității și a unicității unei sineități deschise spre alteritate.
Corpul e totodată alteritatea (naturii) ce participă la sineitate (suflet).
Prin corp, natura și omul se întrepătrund și își comunică însușirile. Corpul e
amprenta fenomenală a ființei (beingprint).
Corpul e un „nod” fenomenal (phenomenal-knot),
ce leagă strâns spiritul de natură, conferindu-le un orizont comun. Corpul are
condiția euharistică, a „împărtășirii de celălalt”. Paradoxal, corpul se
constituie din interior, plecând de la mișcările sufletului ce se compun cu
participările sale și tocmai de aceea în vis sau după moarte se păstrează o
condiție corporală, imaginea corpului, fie ea și una mult mai proteică. S-ar
putea spune chiar că se manifestă un fenomen de entanglement între suflet și natură prin intermediul corpului. Prin
corp, pururea, omul are nostalgia naturii, iar natura are nostalgia omului.
Corpul este „ochiul-Janus”, ochiul cu două priviri, una orientată spre sine,
cealaltă spre alteritate. S-ar putea spune și: o privire a sinelui spre
alteritate și deopotrivă o privire a alterității spre sine. În particular: o
privire a sufletului spre natură și una a naturii spre suflet. Corpul este un
loc de conjuncție, de întâlnire și împărtășire neamestecată a sinelui cu
alteritatea. Corpul e, mai mult, locul micșorării de sine (kenosis) la întâlnirea cu alteritatea. De aceea, corpul este un
semn al smereniei, dar și un indicator al slavei divine, ce se revarsă în
„golul” smereniei. Moartea corpului este o condiție a răsturnării ordinii
fenomenale, a unei inversări a perspectivei, în urma căreia sufletul apare ca
miez transcendental sau focar transfigurativ al lumii fenomenale, iar chipul
divin se dezvăluie ca miez transcendent sau focar transfigurativ al sufletului.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Foarte profund.
RăspundețiȘtergere