Aromatele Duhului

Se spune că Duhul revarsă daruri sau aromate. Aromatele sau aromele Duhului sunt puterile tainice ale existenței.

Starea aromată pricinuită de locuirea în Adevărul Duhului există înaintea oricărei explicitări (desfaceri) a aromei în imaginile concrete ale unei lumi. Astfel, aroma Duhului e în mod esențial iubire, conștiință a iubirii și simțământ plenar al iubirii, convingerea perenă a inimii care nu are nevoie de justificare și argumentare. Este iubirea necondiționată, în sânul căreia mintea (și agenții ei în afară, privirile iscoditoare) se odihnește profund, astfel încât marea iubire se trăiește cu ochii închiși, așa cum se trăiește muzica. E o stare a inimii, a acordului lăuntric, în primul rând. Căderea, însă, pornește în mod invers, printr-un determinism inversat, subordonând sufletul corpului, iubirea, conjuncturii exterioare. Astfel, ne imaginăm că trebuie să existe anumite condiții pentru a exista iubirea, și astfel devenim atenți la exterior, la lucrurile din afară, considerându-le pe acestea determinanți cauzali ai unei anumite stări.

Iubirea și credința decad la latitudinea intemperiilor exterioare. Devin stări relative, condiționate. Aromele nu mai sunt în noi, ci în afara noastră.

În mod originar, noi simțim cu sufletul de la distanță, fără a fi nevoie, în acest scop, de excitanți corporali. În mod primordial suntem traversați continuu de aromatele Duhului. Iubirea și bunăstarea internă nu se nasc din afară, ci dinlăuntru. Comuniunea dintre ființe este strânsă, spontană, liber consimțită și instantanee, astfel încât nu există senzația de distanțare și singurătate existențială și, prin urmare, nici vid interior. O electrizare duhovnicească stăruie pururi la suprafața ființei și chiar pe epiderma ei trupească atunci când viața din noi se simte mângâiată în orice clipă, ca și când ar fi „atinsă”, înțesată de mesaje ale comuniunii. Energia Duhului, a Mângâietorului, atinge sufletul până în porii pielii.

Fizionomia însăși reflectă această stare de „amprentă continuă” a comuniunii duhovnicești. Uneori, băiețelul Dani apare cu părul lins apăsat pe frunte, ca și cum de pe fruntea lui abia s-ar fi ridicat mâna care tocmai l-a mângâiat și i-a netezit părul. Frumusețea duhovnicească se arată astfel în afară ca frumusețea „iubitului”, a celui îmbrățișat strâns de Duhul Sfânt.

Dani e iubitul „dichisit” de mama lui și de tot sufletul lumii, e „iubitul” al cărui păr flutură fără să bată vântul, ceea ce exprimă acea stare de înfiorare necondiționată, dincolo de atingerea în spațiu și timp.

Sufletul transcende spațiul și timpul.

Carmen Caragiu (1965-2015), 7 Ianuarie 2010