miercuri, 16 septembrie 2015

Tainele materiei înviate



În miezul minții există o intuiție profundă, luminoasă (o lumină pură tăinuită în cel mai adânc întuneric), care este ființa a ceea ce există cu adevărat. Pășim pe calea poveștilor ca de la întuneric la lumină. Povestea este sipetul cu aur, în care se oglindește chipul ființei uitate. Nu este numai o vorbă de artist, aceasta. Din punct de vedere psihologic grozăvia căderii începe cu o interacțiune greșită între minte și materie.
În mod originar, materia urmează imaginii din suflet, căci sufletul este cel ce informează materia, ca un câmp ce determină forma și manifestarea substanței. Materia, la rândul ei, rezonează cu imaginea din suflet, fiindcă materia, creație dumnezeiască, este unită cu Logosul dumnezeiesc. Animată de Logos, materia se manifestă prioritar ca o formă, ca un chip și ca o lume vie. Să ne imaginăm un ecran de televizor: emite continuu imagini. Când se întrerupe o clipă emisia, nu avem senzația că lumea văzută dispare în neant, ci știm că există acolo o potențialitate funcțională care nu va înceta să emită, să reia transmisia. Toate formele transcendentale sunt reversibile, pneumatice!  Substanța moartă nu le înghite. Fondul materiei transcendentale este, dimpotrivă, creativ, ritmic pulsatil, ca un gigantic pulsar de forme vii. Avem de-a face cu o transmisie de lumi. Ceea ce este transmis nu se poate distruge. Emisia de imagini vii poate înceta o clipă, dar ea se reia. E ca o pauză.
Materia înviată seamănă de aceea cu un imens ecran transcendental, care emite lumi și viață. Formele transcendentale seamănă cu imaginile care nu pot fi despicate, „reduse”, făcute bucăți și recompuse din elemente moarte. Imaginile vii sunt, ele, „elementele prime” ca și „particulele elementare”. Imaginea de acest fel este o apariție a întregului. Tot ce există în chip transcendental reflectă o semnificație integrală corespunzătoare unui suflet. Unitatea întregului nu este amenințată, nu trăim cu senzația că o putem pierde și nici cu grija de a o poseda. Frumusețea ni se dăruiește în flux continuu și ireversibil.
Când mintea despică o imagine și face o secțiune prin ea, procesul e absolut reversibil. Realitatea nu a fost afectată, căci Logosul rămâne același și nu poate fi distrus. E ca și când demontăm o păpușă pe care știm că o putem face la loc, așa cum Maria l-a „lipit la loc” pe Spărgătorul de Nuci, iar acesta a și redevenit același.
Logosul e pneumatic, asemeni unui colac umflat care poate fi împins sub apă cu mâna, dar care lăsat liber revine la loc. Astfel se întâmplă și cu materia transcendentală: este pneumatică, anti-entropică. Anti-entropia constituie legea ei fundamentală, ce se manifestă spontan fără intervenția unei forțe din afară. Hopa-Mitică se ridică!...
Interacțiunea corectă a sufletului cu materia este o interacțiune cu Logosul, prin care materia își manifestă natura vie, pneumatică.
Când uităm de Dumnezeu, când uităm de Logos, trăim primul simptom grav al acestei amnezii: agățarea cu mintea de lucruri. Începem să ne uităm la lucruri altfel și să le vedem altfel, printr-un uriaș defect de interpretare. Mintea își poate închipui (ce fatalitate) o lume fără logos. Ea își poate imagina o lume în care formele se generează mecanic, nu pneumatic. (Pneumatologia, cum arătam, arde etapele, arde timpul, căci materia transcendentală emite instantaneu ca pornind de la zero, nu prin intermediul „evoluției” și al temporalității greoaie.) 
Logosul din lucruri seamănă foarte mult cu viața artistică a imaginației noastre, cu lumea poveștilor. Aici, imaginile apar instantaneu și dacă dispar, putem da foaia înapoi, și reapare universul dorinței.
Cu senzația de materie moartă începe psihologia căderii. Această imagine este o capcană psihologică teribilă, fiind chiar mușcătura veninoasă a șarpelui originar. Senzația de materie moartă, de întindere goală, uniformă, lipsită de viață, își exercită magnetismul malefic de gaură negră, absorbind cvasitotalitatea energiilor fizice și psihice. Interacțiunea minții cu ideea de materie moartă conduce la un blocaj energetic cumplit, la o cvasi-paralizie totală a facultăților ființei vii.
De ce? Fiindcă organismul nostru însuși se opune acestei idei. Față de magma amorfă care tinde să îl înghită, el reacționează în mod contrar, cu o rezistență de tip reparatoriu, stresul continuu fiind răspunsul invariabil al organismului la ideea de materie care caută să-l niveleze, să-l înghită.
Mintea este dominată de ideea de moarte, de materialism, care înseamnă același lucru. Eliminând Logosul din imaginea materiei, mintea a dat naștere unei lumi iluzorii cu profundă aparență de realitate. Ea își trăiește coșmarul. Reacția pneumatică a lumii a încetat. Această lipsă de răspuns din partea materiei se transferă individului ca un deficit enorm de energie.
Ca atare, în organism își face loc stresul, ca un efect epuizant al efortului de a „muta munții” din loc. Omul nu are prin sine puterea Harului Divin, forța infinită și nuanțată a Logosului. Stresul reprezintă un automatism eronat al minții. În mod reflex, mintea acționează ca și când investind, inutil, ce-i drept, energia ei, ar putea compensa pierderea Pneumei. Eroare fatală! Întâia mișcare de însănătoșire constă în abandonarea grijii celei lumești, în dezlipirea de patimi. Patima este o zidire fatală, cu mortar de stres, un zid al morții. Mintea e de regulă pătimașă și egoistă. După ce Îl „elimină” pe Dumnezeu, încearcă să preia și să ducă la capăt lucrarea acestuia prin sine. Înmuierea cerbiciei mentale prin renunțarea la interacțiunile profund stresante constituie un mare pas înainte. Să ne hrănim mintea cu povești, cu imagini regeneratoare pneumatice. Să trăim realitatea așa cum e ea în chip originar, ca o ființă de poveste, impregnată de Logos. Să ne scufundăm în muzică la fel ca într-o mare adâncă ce, în loc să ne înghită, ne aruncă pururi la suprafață.
Acestea sunt, în noi, mișcări pneumatice ale Duhului ce atrag după sine o corecție a modului de interacțiune între minte și realitate. Această corecție este absolut necesară, în chip premergător, fenomenului de repneumatizare a întregului real.

Carmen Caragiu (1965-2015),  5 Ianuarie 2010



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu