Forța
iubirii învăluie, nu distruge, nu se transformă în lucru mecanic în mod
obiectiv, ci ca o consecință a fricii, a cenzurării ajungi să crezi că se „distruge”
ceva, că esența e destructibilă. Atunci te inhibi și apare neplăcerea.
Neplăcerea, însă, trebuie primită numai ca virtualitate, cu voluptate. Mereu
trebuie să ieși și să intri într-un context mai larg. Gândul la moarte =
pregătire pentru viață. Frumusețea trezește fiori adânci, ca o asociație de
idei. Substratul inteligent, foarte particular,
al frumuseții se dăruiește total unui sărut. Orice zaharisire e o
filozofie dulce-dureroasă. Punere în abisal. Năsuc de gumă. Ochi înfundați în
cap. Prin vis ne desprindem de trecut fără regret. Pinocchio e „plin ochi” cu posibilul,
cu realitatea de vis. La el, intenția nu se smulge greu din masa trăirii.
Punțile se creează, explodează în spațiu, dar nu ca o necesitate a biologicului,
ci ca necesitate poetică, ca mișcare vie a obiectului. Părintele Ghelasie a
accentuat: înainte de a lupta cu păcatul, regăsește, recuperează Chipul! Realitatea
gestului iconic = formă de exprimare integrală a ființei umane. Fără participarea
cosmică nu e posibil gestul iconic. Pofta oarbă distruge rațiunea, pentru că nu
importă vederea consecințelor. Omul ca Hotar trebuie să pună hotar ispitei.
Interiorul și exteriorul se întâlnesc în vederea clară, altruistă, nu în
reprezentarea disociabilă. Subiectul își trage mâna = nu se developează esența
calitativă, aparițională. Numai inima deschide perspectiva. Trăsături izvorând
precum cuvintele poetului. A deschide inima = a frânge pâinea. Dragostea te
eliberează. Ce speri să faci dacă agiți pumnul în aer? Ce sari așa, de parcă
te-ar fi gâdilat musca! Cine să te țină minte? Ai grijă de mine, în aerul tare
de afară.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu