A
avea ceva pe suflet. Omul știe că moare. Toamnă târzie în care nu am cules toți
strugurii. Femeia e o câmpie întinsă pe care nimeni n-are voie să calce decât
înflorind. Conștiința își dă seama de iluzie. Ateismul, materialismul = orbire,
tristețe, uscăciune! Îți piere pofta de viață, cheful, nu mai ai forța de a
deplasa libidoul, pentru a gândi (a schimba direcția). Arta profită de această
clipă, de cuvintele calamburice. Gestaltul nu se năruie. Ți-am luat inima. Eul
e implicit, nu explicit. Floare de cactus. Mușiță de limbaj. Arta =
poststructuralism, se joacă (?) cu sugestiile, cu simbolurile, cu multiplicarea
semnificațiilor. Legătură spațială. Legea atracției afinităților. Mână moartă.
O mână de pământ. În artă, incoerența există, însă nu se face simțită. Sugestia
apare și dispare. Ființă de hârtie. Hârtie mototolită. E inteligentă, ar putea
fi genială, are toate posibilitățile să se pună în valoare (prima de departe!)
și nu are de gând! Nu se autoizolează, nu se rinocerizează, nu „ține” la viață.
Cine va voi să își scape viața, o va pierde.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu