În
vechime, mistica naturii nu apărea integrată corpului gândirii creștine.
Acest ultim pas, de recuperare creștină a menirii și destinului în veșnicie al
naturii (urmând cuvintelor Sfântului Apostol Pavel), poate fi considerat ca
ultima filă a Evangheliei ce se închide asupra istoriei și totodată se deschide
asupra veșniciei. Harul Bunei Vestiri, darurile Sfântului Duh se revarsă asupra
creaturilor, încât și natura poate
participa la sfințenie. Această înțelegere poate duce la un nou umanism, la o
nouă concepție despre existență mult lărgită, care, depășind spre
universalitate problematica omului, o va integra într-un context al
aspirațiilor ce depășesc egoismul.
Oare
nu prin redescoperirea naturii, prin înțelegerea aspirației ei spre părtășia la
slava filială ca o aspirație spre realizarea propriului chip, omul are șansa
să-și abandoneze egoismul și să redescopere infinitul, să-și redescopere cu
alte cuvinte propriul său chip, ca numitor comun universal? Ce este omul? Mai
mult decât o specie printre altele, este gena de filiație mistică dintre om și
natură.
Iată-l
și pe Găbișor. E ca un prunc ce tânjește să se ghemuiască în brațele mamei.
Mama, al cărei prototip este Maica Domnului, reprezintă pentru ei ușa de
intrare în Împărăție. Omul, pe măsură ce crește, învață să se descurce singur,
dar ei, fiind copii eterni, nu pot. Nu pot fără mamă. Se simt paralizați, fără
aripi, numai la gândul că ar putea fi abandonați. De aceea, tot ei știu să
guste cel mai bine din nectarul iubirii materne. Când mama le citește dintr-o
carte, chiar dacă nu înțeleg cuvintele, simpla ascultare a murmurului acelui
glas care pentru ei înseamnă totul le dăruiește o fericire și o odihnă fără
margini.
Taina
iubirii s-a adâncit, tinzând să devină infinit mai cuprinzătoare. Prietenia
atotcuprinzătoare, cuprinzând în cercul ei comuniunea cu cele mai umile făpturi
ale firii, ia locul astăzi egoismului dominator și consumator. Tendința epocii
este să sfărâme cercurile înguste și să expună cât mai mult omul libertății de
explorare în necunoscut și întâlnirii cu Taina. Dacă vom înțelege că nu poate
exista fericire adevărată clădită pe suferința altora, și că trebuie să ne
jertfim pentru a fi fericiți împreună, atunci putem spune că deja am început să
ne asumăm fericita Cruce a destinului hristic.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu