În
nevăzut (care-i vizibil cu ochiul sufletului) totu-i viu, sensibil, chiar
hipersensibil, colorat, înzestrat cu hipersensibilitate excepțională... Seamănă
cu o rețea uriașă în care fiecare punct poate fi un centru, un subiect, pornind
de la care se conturează un mod personal de a vedea lumea și de a organiza
lumea! Orice punct din lumea înconjurătoare nu este doar un „punct spațial”, ci
chiar un „punct de vedere”. Putem să ni-l imaginăm ca pe un ochișor de
fereastră prin care privim. Și dincolo de el se întinde un raport unic cu
lumea, o „poveste” a fiecăruia.
De
pildă, în casa noastră, în camera centrală, se află un covor roșu de lână,
frumos și cochet. A văzut și a auzit multe. A simțit picioarele fine și mici
ale lui Gaga, sărutându-l de câteva ori, pe când fetița trăia, a trăit graba și
tropăitul oamenilor din casă când alergau după doctorii și după pregătirea
injecțiilor pentru fetița bolnavă. La moartea lui Gaga, cât de mult a suferit
covorașul! (Nimeni nu a știut că și el poate vărsa lacrimi. Din păcate, nu are
mânuțe să se șteargă la ochi...) Însă dacă un suflet mărinimos și atent l-ar fi
privit în acele clipe, ar fi văzut că s-a întunecat la față și că s-a strâns în
sine, făcând ca încăperea să pară mai strâmtă, asemeni unei frunze ce începe să
se chircească pe vreme de frig.
Astăzi,
bucuria covorașului este să simtă atingerea piciorușelor lui Andi. Sănătatea
lui Andi îi dă viață, e ca un îngrășământ foarte hrănitor. Andi și covorașul
trăiesc în simbioză, asemeni unui mic organism în care fiecare mădular simte în
sine „deranjamentul” celuilalt. Ce cugetă covorașul? Să fiu grădinița în care
Andi se plimbă, să mă îmbujorez sub pașii lui încât să par o floare vie, pe
care el ar dori să o ciugulească, a fost dintotdeauna visul meu secret. Las’ să
mă murdăresc, să mă sacrific pentru ființa iubită. Sănătatea ei e mai presus de
orice. Covorașul roșu din camera centrală se simte bine (când e măturat,
curățat, făcut frumos, ca și nou-nouț, ca să primească, astfel, musafirii). Mai
există un covoraș roșu, cel din „camera cea nouă”. Sub piciorușele lui Andi, și
el se simte moale ca iarba.
Carmen
Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu