Creativitate și comuniune

În starea de cădere a tuturor facultăților sale, funcția creativității este blocată în om. Ce este oare creativitatea? Pe pământul asuprit de neputințe și umbrit de moarte, se pare este doar un apanaj al geniilor, un dar izolat. Dar în lumea în care natura nemuritoare și fericită se dezlănțuie, creativitatea este manifestarea specifică a totalității. Nu există operă de artă în afara unei întâlniri a subiectului cu obiectul.

Subiectul caută să proiecteze în obiect, într-un material al limbajului, pentru a-l putea exterioriza, adâncul lumilor sale interioare, cu toată lumina lui inefabilă și indicibilă, izvorâtă din apofaticul dumnezeiesc. Dar obiectul (limbajul) nu primește această lumină, pentru că este inert, opac, iar artistul trebuie să muncească din greu pentru a se putea exprima. Dificultatea în a ne putea exprima vine deopotrivă din noi, dar și din împietrirea și inerția a ceea ce se află în exteriorul nostru, care nu este permeabil la elementul sufletesc, întrucât totul după cădere și-a pierdut transparența. Un disperat filozof exclama odată: „Oh, cât de opacă, cât de ireductibilă ne este piatra”.

Dar în cosmosul restaurat, nu doar subiectul, ci și obiectul înviază, astfel încât lumea din afară devine ea însăși expresia dinamică a unei inspirații sufletești. Obiectul însuși are inițiativă. Cuvintele și imaginile țâșnesc spre om, într-o rostogolire de inspirație fericită care inundă ființa, ca și când o forță mai presus de noi ne pătrunde, ne mișcă, ne ajută să cuvântăm ușor, să ne exprimăm fără dificultate, să avem LIMBAJ.  

Limbajul este, în noi, opera Duhului Sfânt, o mișcare a totalității care animă deopotrivă interiorul și exteriorul, subiectul și obiectul, omul și natura. Orice gând al omului, acum, pare a fi pre-văzut și pre-întâmpinat de natură, care se mișcă prima întru întâmpinare. Obișnuitul raport pasiv-activ  acum se schimbă, pare că se inversează chiar.

Creativitatea este starea când din noi pleacă duhul mut și când în noi lucrează Cuvântul, care este mai presus de noi. Virtuțile în condiția ființei mântuite favorizează transparența sufletului, astfel încât el se lasă covârșit și purtat de mișcarea duhului, de fericirea creativității.

Trebuie spus că suma tuturor virtuților este fericita creativitate, înțeleasă ca o sinergie dinamică a tuturor mădularelor ce fac parte din Trupul lui Hristos. Nu există creativitate în afara comuniunii, a iubirii universale. Muzica genială izvorăște din iubirea și înțelegerea făpturii, în cele mai mici detalii, în cele mai fine amănunte sufletești. Aici tremură izvorul modelator de formă, izvorul inspirației creatoare. Iubirea este câmpul magnetic ce dictează configurația formelor, în universul mântuit.

Carmen Caragiu (1965-2015)