Răspuns la comentariul d-lui Buciu Petre: Problema pe care eu o vizasem e de altă natură și are alt sens, decât se poate înțelege. Face parte dintr-un text mai amplu decât acel fragment incizat de scurtul dvs. comentariu (mulțumesc, oricum) care, firește, nu comportă noi comentarii, pentru că tot ce spuneți în sine e evident, iar evidența nu reclamă sublinieri. Dacă aș fi vrut să spun numai ce bănuiți că am vrut să spun, chiar nu merita comentat. Problema e realmente alta. Ea ține de esența unui comportament care ia forma motivației acelui comportament. De pildă, înțelegerea motivației jocului la om și la animale poate fi diferită, dovadă în acest sens fiind diferitele moduri de a filozofa asupra jocului, unii – biologi, chiar – afirmând că o dată cu plăcerea jocului, a extravagantei diversiuni, încep cultura și omul, alții socotind dimpotrivă că în timp ce la animal jocul reprezintă un mecanism biologic de descărcare a energiei în exces, în cazul omului jocul e deja creație, punerea în mișcare a forțelor imaginarului. Diferența dintre percepția pasivă (ca o imprimare) și imaginația care nu mai e un simplu proces primar, ci un proces secundar, implicând mai mult activitatea subiectului și generarea noului reprezintă un aspect important care face nu doar deliciul etologiei, dar tinde mai ales astăzi să devină un motor de căutare în oceanul de științe ale observației, cu condiția să ne înfrânăm tendința – vetustă, după părerea mea – de a ridiculiza această sintagmă, mă refer la științele observației, în care la prima vedere toate par amestecate ca într-o ciorbă, nu? Totuși, numai dacă ne gândim că P. Suppes de la Stanford a exprimat convingerea că psihologia e o știință la fel de fundamentală ca fizica, de aici putem concede ideii că o ciorbă își merită numele, dacă-i bună... Încercând să descrie fenomenul conștiinței, în specificitatea sa, o serie de filozofi și teologi, deopotrivă, au văzut în acesta o mișcare entuziastă de transcendere a nevoii. (Fără entuziasm, fără motivație, care să susțină ascensiunea psihică într-un sens neașteptat, greu putem vorbi de energie proprie conștiinței). Când sistemul nervos se odihnește și nu mai e împins de nevoie să acționeze, ce se întâmplă atunci? Nimic, ar zice unii. Adevărul e că ființa vie acționează altfel, învățându-se să guste dintr o libertate imaginară, dacă i s-a făcut loc fie și pe moment într-un univers cu textura ludică, flexibilă, vorba lui Einstein, un univers virtual, dar psihic actual, ce scapă presiunii nevoii. Imprevizibilul de care vorbeați nu mi se pare o noțiune potrivită, în orice caz, nu suficientă, pentru a indexa cu ea noțiunea de conștiință. De ce? Să ne gândim doar la faptul că în microcosmosul viu se petrec cele mai imprevizibile, cele mai neașteptate mișcări, dar ele țin în principal de un mod de manifestare fizic, sau biofizic, propriu mecanismelor de adaptare și de supraviețuire. Aceste manifestări depășesc cu mult intenția interioară, dacă putem vorbi de așa ceva, oricum, Leibniz a putut și el pare că reintră în actualitate. Dacă ați studiat biologia, știți că strategia în atac și în apărare pe care o desfășoară virușii – subiect gramatical, mai mult decât logic – sau bacteriile întrece imaginația omului, prin gradul de inventivitate, de versatilitate a acestor mașinării de viață, ce se află la originea bionicii la mare căutare astăzi. Urmărind scene din viața bacteriilor, asistăm la adevărate manevre subtile de luptă, unele din ele binecunoscute din istoria belicoasă a speței umane, cum sunt: furtul identității (genetice), ascunderea propriei identități, reușita calului troian, deruta, simularea poziției de învins, replieri ultrasinuoase, în fișierul unor curbe mari de timp, din care Monte Cristo va ieși și se va întoarce, revenind în forță, pentru a învinge. Ce să spunem despre toate acestea? Există un subiect care face toate acestea? Din punctul de vedere al filozofiei motivației, nu e de ignorat faptul că operații precum cele mai sus menționate sunt automate și se petrec la viteza fulminantă a instinctului, ele nefiind rodul premeditării. Nu le putem pune în legătură cu un fel de cvasiconștiință, pentru că minusculul virus acționează, mai bine zis e acționat la o viteză de reacție care practic nu poate fi conștientizată, asumată din interior într-un fel sau altul. Problema a lămurit-o Eddington, cel care a spus că viteza mașinațiunilor fizice scapă categoric prinderii ei în „durata psihică”, indiferent care-i ființa, vietatea la care ne referim. Viteza la care se desfășoară operațiunea mașinală e exterioară conștiinței. Nu virusul se mișcă imprevizibil – ar însemna să antropomorfizăm excesiv –, ci mașina virală, operațiunea. Withehead afirmase la rândul lui că aceasta nu încape în ceea ce el numea sense-perception. Din perspectiva fizicii mai noi, însă, mitul mecanicismului de la ultimul nivel se cam spulberă și el... Un poet a zis, interesant: ATOMUL E FOARTE LENT ÎNĂUNTRU ȘI FOARTE RAPID ÎN AFARĂ... La acest nivel, e cam dificil să adoptăm perspectiva behavioristă, ce deduce psihologia din comportament. Observația devine cu adevărat relevantă atunci când încetăm să avem de-a face cu spectaculozitatea unor fenomene microobservabile, în schimb, suntem în contact cu o situație superioară, marcată de unitatea dintre comportament și psihologie, dintre un corp și o manifestare care pot fi asumate de un psihic, atunci când psihologia poate fi dedusă din comportament, când animalul învață să recunoască o figura, chiar de altă specie, să se recunoască în ea, să o lectureze silabisind fiori noi și experimentând curenți de entuziasm cvasiuman. În acest caz, spuneam, comportamentul se înscrie clar în sfera duratei percepției, el poate fi procesat din interior. Semnalul automat declanșator de reacții tinde să se transforme în semn declanșator de răspuns. Jagadish Chandra Bose a dovedit că plantele însele au senzații durabile, rumegând stimulii exteriori și digerându-i cu fermenții timpului lăuntric. Ele au memorie afectivă, au capacitatea de a recunoaște identicul și de a păstra legături de memorie cu entități de altă specie, ceea ce sugerează deja o motivație gratuită, diferită de stringența cu care nevoia primară împinge la acțiune, ca un bici. Plantele au preferințe muzicale, muzica fiind cea mai abstractă artă. În același sens, Thomas Mann și-a extins generoasele și tragicele meditații asupra coacervatelor, în rând cu radiolarii, văzând în ele motivația prefigurativă, raportată la straniile formațiuni biosimulative. Ele simulează forme și mișcări de viață cu uimitoare precizie, încât par vii. Concluzia lui Mann este că omul trasează cu prea mare duritate granița dintre însuflețit și neînsuflețit.
Câteva dintre concluziile care se impun sunt următoarele: putem vorbi de o creștere psihică posibilă mai ales în cazul unor viețuitoare ce interacționează constant cu omul și prin medierea acestui raport interspecific, și cu reprezentanții altor specii, care de regulă nu se regăseau ca prieteni în fișierul intraspecifității bio-genetice. Elocvente în acest sens sunt clipuri ca: pisică și papagal prieteni, papagal cacadu hrăneste câinele în gură, prietenie adevărată între om și leu, papagal dansator – un fan special al lui Michael Jackson, papagal cântă “His Heart Out” etc. Cercetători de la Harvard, Baltimore și de la Institutul Max Planck s-au referit, se știe, la calitățile unice și la rezultatele uimitoare pe care le au anumite specii, printre care papagalii australieni cacadu, sau cei din rasa marele gri african. S-a precizat faptul că ei nu imită mecanic, cum s-ar putea crede, ci chiar înțeleg ceva. Această performanță psihică e corelată cu depășirea stadiului de închistare animalică, cu ieșirea din sine. Conștiința înseamnă a-l vedea pe celălalt, a da un spectacol pentru el, a genera intenționat situații de feed-back afectiv, a face ceva pentru o ființă, în favoarea ei. Cu asta se măsoară conștiința. Și ce mai zic cercetătorii? Păsările par că înțeleg structura fizică a unei probleme, sunt sensibile la modul cum obiectele interacționează și pot învăța să progreseze spre un obiectiv îndepărtat, fără a fi recompensate pas cu pas. De obicei, condiția învățării la animal e recompensarea metronomică. Aceste cazuri de excepție sunt relevante pentru posibilitățile naturii, atunci când o privim de sus în jos, nu dintr-un punct oarecare, comun tuturor. Pe măsură ce urcăm pe o ipotetică scară a viețuitoarelor, spre capacitățile lor superioare, ludicul se descoperă a fi un raport afectiv cu formele, cu corpurile, cu spațiul și obiectele din el, care toate și-au încetinit viteza, pentru a intra în durata psihică. Spiritul ia seama de exterior, de celălalt, învață să observe. Cum învață Dr. Quantum, actul observației determină colapsul funcției de undă, nașterea particulei. În cazul de față, o particulă de suflet.
Carmen Caragiu (1965-2015), 7 Septembrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu