Un fenomen conform multor păreri de bun augur, ce
tinde să joace un rol fertilizator pentru cultura publică, în speță filozofie,
este următorul: răscolind spiritele pro și
contra, dar mai ales pro, părintele Ghelasie Gheorghe a început să captiveze
atenția mediilor intelectuale de la noi și, prin el, să fie degustat – într-un
fel, parcă, nou – acel spirit unic zis euharistic al Ortodoxiei, care poate fi
asumat de un limbaj explicit pe măsură. A fost primit ca o „lectură” pentru o
viață menită să hrănească partea cea mai atrofiată din om: sufletul său individual, ce adesea stă chircit și sufocat sub
presiunea măștii lui publice! Alături de scrierile Sfinților Părinți, dictate
fiind de Har și cele semnate de părintele Ghelasie formează un adevărat dar
duhovnicesc trimis omului contemporan, când aproape orice operă de creație
omenească stă sub semnul autoidolatrizării, întrucât autorii nu își mai scriu
cărțile atât din dragoste pentru semeni, cât pentru ei înșiși, pentru propria
lor glorie. Numai creațiile Harului sunt menite tuturor ființelor fără
deosebire, cărora cu adevărat le vor folosi sufletește!
În tot locul, părintele Ghelasie a insistat pe ceea ce
el denumește „capacitate de participare”, un concept fundamental pe care
gânditorul din el l-a sondat sub toate unghiurile și ale cărui variante de
formulare constituie chiar ideile-cheie, cu care se calibrează multe din
frazele de circulație în filozofia teologică la zi. Chiar în acest sens,
deosebit de valoroasă și validă mi se pare posibil de făcut o disociere între
cele două tipuri de adevăr (a căror formulare inspirată a făcut-o însuși
părintele Ghelasie): adevărul referențial și adevărul participativ! Știința empirică
fatalmente se cantonează în primul, care este dat oricum. În ceea ce privește
adevărul participativ, se vădește că numai prin propria sa „PARTICIPARE”
(sufletească) subiectul poate dobândi sau, din contră, pierde accesul la
acesta. „Îl caut pentru că există și există pentru că îl caut”, se poate afirma
despre Dumnezeu, spune Michael Ende în „Poveste fără sfârșit”. Deci Dumnezeu nu
există doar pentru mine care nu îl caut, căci numai cui bate, i se va deschide
și numai cine caută va găsi!
Iată și un exemplu practic în aparență banal și în fapt
duios, care vine să confirme ceea ce tocmai spuneam: prin participare iubitoare
la existența unui mic animal pe care îl îmblânzești, să presupunem, și astfel îl
faci într-un fel „al tău”, i-ai descoperit „numele ascuns”, esența lui
personală, cea care altfel ți-ar fi rămas pentru totdeauna absentă, ca un
cuvânt gol și neconvingător, de tipul „vorbelor mari”. Dar odată „botezat”
micul necuvântător, aidoma unei persoane unice și iubite, de acum fiind
„personificat” și devenit el însuși capabil parcă de a dialoga, simți ca și
aievea cum fostul zis „dobitoc” și-a făcut în chip triumfal ieșirea din
categoria impersonală a speciei, căci a rezistat operației de „mortificare
teoretică” prin care taina particularului îi este subordonată, de o manieră
represivă generalului! Procedând prin a așeza peste persoana cea vie un
principiu „mort”, impersonal, sinonim cu natura cantitativă, „ascensiunea
teoretică” este considerată a fi motorul psihologic al concepțiilor
materialiste. Spre deosebire de mintea ce gândește impersonal, inima simte
concret și personal; chiar în acest punct central, în suflet, oprindu-se în loc atomizarea
teoretică a Viului! Numai inima are ciudata capacitate de a învia „cuvintele mari”, de a face ca ramificațiile lor
abstracte să nu mai ni se pară defel goale, neconvingătoare și „îndepărtate”.
„Cuvintele atrag realul”! Se spune că în poezie (Cuvântul Evangheliei fiind poezia în stare pură, după
părerea lui Patapievici) cuvintele nu mai fac trecerea spre lucruri, invers
față de cum se întâmplă în limbajul prozaic, obișnuit. În noul univers,
cuvintele în sine sunt (se comportă ca și lucrurile și cu greutatea obiectelor),
fără să mai continue să funcționeze ca simple săgeți (indicatoare, indexuri) îndreptate înspre lumea
adevărului referențial, acolo unde se situează de obicei centrul de greutate al
dorințelor noastre cotidiene. Deși „abstracte”
(„ireale”, din perspectivă strict referențială, căci – aflându-se în raport cu
Nevăzutul – nu se văd, nu se aud încă lucrurile din spatele lor), cuvintele
poetice mustesc, „gravitează”, adică pre-închipuiesc! Geniul poetic este
materializator („euharistic”), fără a fi totuși materialist (Patapievici
propunând disocierea), adică este „participativ” fără a fi orientat
imediat-referențial.
Poezia cu propensiunea-i materializatoare dă VIAȚĂ
cuvintelor în calitatea lor de substitute ale nevăzutelor, ale celor văzute și
simțite deocamdată doar prin participarea inimii, care este spațiul realității
virtuale saturat de „conținuturi senzoriale vii”; preexistând, acestea, precum
o fotografie developată în negativul filmului emulsionat.
„Iubind, vei dobândi vederea...”, profețește în
mistica arabă, o frumoasă zicală. Dragostea înseamnă în mod nemijlocit
„întrupare”. Fără a fi un truism (adevăr banal), ecuația „dragoste = întrupare”
formulează cea mai incisivă interpretare dată „cuprinderii” inimii, legată
strâns de viața și combustia unui Cuvânt Mare! „La început” a fost Cuvântul,
adică a fost trupul, a fost „viul” Cuvântului din care ulterior avea să rămână
„ideea ireală” sau doar principiul abstract. Puțini cei aleși, poeții,
îndrăgostiții și mai ales sfinții continuă intermitent să participe la viața
cuvintelor ca la însăși viața lucrurilor, a căror solidă existență-în-prezență
formează un contrast de netăgăduit față de inexistența palidelor „idei”. Pentru
ei, ceea ce nu exista prinde să existe; neantul
(„absența”) se schimbă cu prezența, căci în euritmia
inimii sălășluiește simțul realului, certitudinea! Se vădește că omul se mișcă
între absență și prezență (: formă de opoziție
moale, fluidă, mult atenuată în marginile căreia s-a diametralizat „adevărul
participativ”), și nu, schizoid, de la existență la inexistență, această clasică
antinomie dură, eliminatorie, de domeniul judecății referențiale cu terț
exclus. Astfel, pentru materialiști, cee ace este doar absent (Dumnezeul
absent) se traduce ca inexistent. Ei nu mai au acces la prezența de sub
absență, la adevărul învăluit și la nici un spațiu al misterului. Ar trebui,
fără doar și poate, să fie luați în considerație toți cei patru termeni
(existența, inexistența deopotrivă cu „prezența”
și „absența”), nu doar doi rămași după excluderea terțului, pentru ca tabloul
corelațiilor să fie complex atât cât să satisfacă cerința de totalitate și
profunzime („asimilabilitatea”) indispensabilă
reflecției asupra adevărului.
În absența iubirii
prin care i se deschid ochii și inima, omul e ca și când ar trăi fără trup,
fără centrul de greutate propriu. Putem afirma despre respectivul că se află nu
atât în căutarea spiritului, cât a trupului său pierdut, trupul Cuvântului!
Nostalgia Paradisului se traduce ca nostalgia după „trup”, acea stare de euharistie pe când Adam „trăia
în curăție cu lucrurile și cu cuvintele”.
Ciudat, dar poate fi adevărat: căderea sau înălțarea omului ar trebui judecată
prioritar după raporturile lui intime cu... cuvintele. Spune-mi cum te porți cu
cuvintele ca să-ți spun în ce relație ești cu lucrurile...
„– De ce nu te poți însănătoși decât dacă ți se dă un
nume nou?
– Numai printr-un nume potrivit își dobândesc toate
ființele realitatea lor, spuse ea. Un nume greșit face ca totul să devină
neadevărat. E ceea ce face și minciuna”.
„Existența Crăiesei Copile se măsoară în nume, nu în
durată”.
(Extrase din „Poveste fără sfârșit”, de Michael Ende.)
Restaurarea lucrurilor
va putea fi ulterioară restaurării limbajului. În termeni specifici, exact
aceeași idee o exprimase și Confucius, referitor la restabilirea sau reglarea
raportului cuvintelor cu lucrurile.
Conform Cărții
Cărților, cuvintele există înaintea lucrurilor și sunt cauza lor, nu simple
semne ce le indică pe ultimele; astfel, energiile lucrurilor apar create și
ordonate de însăși folosirea cuvintelor! Ca realitate de ordinul unu, limbajul
creează! Dar omul a decăzut – având să se năruie vederea logosului vieții universale
– atunci când, răsturnând cauzalitatea reală, a pus lucrurile deasupra
cuvintelor pe care le-a devalorizat. Prin urmare, odată ce a ajuns să ignore
forța originară proprie Cuvântului, și-a tăiat singur legăturile cu principiul productiv,
absentând de la Sursa Vieții Veșnice!
Isihasmul, cu
expresia părintelui Ghelasie, semnifică în modalitate conștientă reluarea
legăturii noastre cu Ființa Cuvântului Viu! În isihasmul său, părintele
Ghelasie face apologia Concretului și a Gestului Sacru, pe care le identifică
cu conținuturile originare. Esențialul pierdut de om este tocmai partea
concretă, vizibilă a Împărăției Cerurilor, pentru că ideile abstracte
referitoare la ultima i-au rămas. Ce anume semnifică, deci, Concretul viu?
Tocmai prezența materială a Cerului astăzi absent din simțurile noastre – cele
rămase, însă, veșnic însetate după originara atingere – și care a lăsat în
acestea un gol de neînlocuit!
Proiecția materială
a Cerului pe pământ se vrea a fi Biserica (Trupul Bisericii, ca început și
logodire a slavei viitoare). Pentru viața omului religios, intrarea în relație
directă cu Lăcașul Domnului și împărtășirea cu Sfintele Taine dobândesc firesc
cea mai înaltă valoare, aceea de preînchipuire a Noului Ierusalim devenit ca și
perceptibil în forma sa tangibilă, adică ultima care rămâne să ne fie
dezvăluită.
Atenție, deci: Concretul se află sus, la capătul vremurilor, și nu
jos, la începutul lor! A intra în Casa Domnului, acolo unde te poți îmbăta de
intensa mireasmă a locului sfânt, ce ți se oferă privirii cizelat în detaliu,
înseamnă desigur a merge mult mai departe decât poate merge singur gândul, căci
gândului gol îi lipsește tocmai un trup pe măsură – precum unui fruct copt i-ar
lipsi miezul – necesar pentru a reface întregul în unitatea lui originară,
euharistică!
De unde rezultă covârșitoarea importanță a praxisului,
a ritualului religios nemijlocit, unicul capabil să ofere sațietatea (climaxul)
trăirii religioase, căreia i-a fost oferită astfel Lumina sau preînchipuirea
lucrurilor ultime.
Putem spune,
metaforic, despre semnificația Concretului, că el este dimineața Zilei celei
de-a Opta, că are gustul unic al stării desăvârșite de la coacerea vremurilor.
Repet, concretul religios se plasează în sens deopotrivă ontologic și valoric
la capătul lucrurilor și al timpului, fiind ultimul în ierarhia cunoașterii
umane, ce tinde să se facă treptat părtașă la Lumină – Lumina Originară cea
vie, grație căreia vederea în parte se va transforma în vederea întregului!
S-ar putea
afirma, în consecință, cu referire la acest Concret Viu înzestrat cu întâietate
de esență, că el este și cel mai abstract și cel mai îndepărtat de om, este
nevăzutul, subtilul, inaccesibilul însuși, ultimul punct după care tânjim,
deopotrivă cel mai vechi și cel mai nou, cel mai elevat, este trupul Cuvântului
pierdut ori punctul Omega, a Cărui prezență va depăși orice închipuire
fantomatică. Formulând o butadă: concretul este „abstractul”, este nevăzutul,
suprafirescul, chipul neapropiat ce bate ca o inimă în adâncul ființei.
Dacă
filosofia omenească are pretenția să se ridice de la concret la abstract,
mistica isihastă participativă înaintează în sensul invers: de la abstract spre tot mai concret, așezând valoric concretul deasupra
abstractului, și astfel făcându-și o țintă supremă din concretizarea oricărei
trăiri religioase. De aceea a fost numită și „mistica Icoanei”.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu