Respiră cu Mozart. Nu-ți trebuie plămâni prea dezvoltați... Liniștea lui e
acea libertate de mișcare când nu ești „agățat” din urmă. Foarte copilăros Mozart,
în sens bun... N-are răbdare. Schimbă repede macazul. Mobil până la a atinge
esența jocului, dar o esență nu lipsită de gravitate... Avea un puls de
fluture, foarte rapid. Știa să se „rostogolească”, să folosească grația, „neatenția”
suverană... Cu ritm și legănare à la Mozart. Fără tărăgănare, cum zice. Mozart
n-are timp de pierdut.
Mai mult. Cu
seriozitate și pasiune vorbea prostii de tot felul Mozart, ca în corespondența
de toată pomina cu verișoara sa. Concluzia e că la Mozart tonul face muzica. Când
„vorbești” cu Mozart, trebuie să-i surprinzi tonul. E șăgalnic, deci imprecis
cu intenție, tocmai ceea ce restituie receptorului virtutea alegerii libere.
Glumește
cu unul, dar cu ochii la altul. Ah, asta e. L-am prins. Curenți defazați.
Cât despre interpretarea respectivă a Concertului pentru pian nr. 24 în C
minor, KV 491, pianistul asigură microdinamismul structural sclipitor, sigur, dar
orchestra aici ratează contrapunctul „umbrei”. O mișcare mai intensă, mai apăsată,
mai dureroasă a umbrei, asta-i de dorit. Sunetul orchestrei e vag și estompat.
Mozart nu a intenționat asta.
Carmen Caragiu (1965-2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu