Redau aici
comentariul d-nei Liliana Dumitrache, marea noastră soprană și profesor de
canto, la o relativ recentă postare a mea despre deschiderea stagiunii Operei
Naționale. Să ascultăm cuvântul profesionistului, care ne onorează: „Stimată d-nă Caragiu, ați ales o înregistrare
elocventă. Eu am ascultat recent o înregistrare cu Aida. Am admirat din nou
tehnica desăvârșitaă a marelui tenor. El a aplicat în cânt tehnica vocală
supranumită affondo, o tehnică mai aparte, fundamentată din punct de vedere
practic în China, o metodă cu o istorie alambicată, pe care personal o consider
chiar amuzantă. Tita Ruffo, Luisa Tetrasini, Aureliano Pertile, Șaliapin au susținut-o.
Această tehnică a fost practicată și de Caruso, Mario del Monaco, Corelli, sub îndrumarea
profesorului Arturo Melocchi. El a fost unicul posesor italian al metodei. Celebritatea
celor trei interpreți a și impus-o. Merită, cred, să vorbim mai pe larg despre
acest subiect. În aria Celleste Aida, Corelli reușește să interpreteze finalul în
conformitate cu indicațiile din partitura verdiană – si bemol 2 în piano. Este
un moment muzical de mare dificultate, de aceea nu-l poate realiza oricine. Pe
fb, am detaliat. Pe 17 octombrie, voi fi alături de dvs. și voi audia și eu E
lucevan le stelle. Agreez ideea. Vă mulțumesc pentru gândul bun și pentru
invitație. Sunt onorată”. Noi suntem
onorați, d-nă profesor Liliana Dumitrache. Inițierea în tainele vocalității e
un pas uriaș înainte în procesul cultivării sufletului. Cu VIBRAȚIA FRUMOASĂ începe
însăși viața. Derapajele entropiei, inerente chiar psihologiei noastre de
moment, își află un antidot ideal în ascultarea muzicii, cea care face din
infinita nuanțare principiu de viață. Știința crescendo-ului și a
diminuendo-ului poate fi extrapolată din muzică la viața noastră practică. Mahler
vorbea de legile sfinte ale dinamicii și ale ritmului interior. Se plângea de
interpreții care atunci când văd un crescendo, cântă imediat tare și grăbesc
ritmul, iar la un diminuendo trec în piano și încetinesc ritmul. În zadar, spunea MAHLER,
cauți gradațiile, un mezzo-forte, forte, fortissimo sau piano, pianissimo, pianissisimo...
Ei, în operă, Corelli a fost un maestru al acestor trăiri de nuanță. Nu zic că numai
el. Dar el a excelat. A devenit un arhetip în arta lirică, pe care, după cum a
afirmat, o vedea inseparabilă de mișcarea gestual-dramatică, de teatru. Sunetul
frumos e un alt CORP al sufletului nostru, al ființei noastre din lăuntru, astfel
încât organicitatea, suplețea, strălucirea, elasticitatea, dinamica armonică, musculatura
lui internă, toate aceste caracteristici ale sunetului muzical alcătuiesc
proiecția cea mai fidelă a mișcării părții noastre lăuntrice, acordate la
idealul formei nedecadente. Prin muzică, realitatea se REALIZEAZĂ. Realitatea
nu este încă reală; realitatea se realizează prin expresivitate... Corelli a
avut parte de favoarea unică de a se naște cu un chip pe măsura muzicii și cu o
voce pe măsura chipului. A existat un acord sublim între el și el însuși... Din
momentul în care această frumusețe deplină a atins vederea și inima
receptorului, din acel moment ea a fost împărtășită și a devenit a tuturor. Corelli
a vorbit adesea de unul din maeștrii săi, tenorul Giacomo Lauri-Volpi. De la el
a deprins lumina vibrației sunetului, care-i o lumină, zice, din sunet, nu de
după sunet.
Un interviu cu
Corelli pe acest subiect poate fi urmărit pe youtube – Corelli talks about
Lauri-Volpi.
Sper să nu fi
greșit.
Carmen Caragiu (1965-2015), 26 Octombrie 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu