Despre conștiința estetică

Judecata estetică nu e un lucru simplu. Cei mai superficiali cred că e suficient să-ți placă un lucru și că un simplu like e răspunsul cuvenit să fie dat unui fenomen extrem de complicat, cum e cel estetic, care mută radical motivațiile și direcția asociațiilor psihice, psiho-kinetice, valorice etc. Și pisicii mele îi place muzica, pe care o ascultă ce o ascultă, după care fuge la treaba ei, fără să se mai uite în urmă. În critica literară, Jean Pierre Richards a vorbit despre tematismul senzațiilor, arătând că senzațiile sunt teme, ele conțin informații prețioase despre spațiu, timp, durată, textură a spațiului, a timpului, despre raporturi între elemente și idei. Senzația așa cum o valorifică arta nu-i un semnal, cum ar fi, să spunem, strigătul de împerechere, lipsit de valoare în sine, menit fiind, în schimb, doar unui rol utilitar. Senzațiile în artă, dimpotrivă, sunt condensuri de asociații psiho-ideatice, puneri în abisal ale intelectului creator, nous poietikos. Ele reclamă contemplație, analiză, comment. De aici, necesitatea existenței specialiștilor, profesioniștilor lecturii. Like-urile pe bandă rulantă în fața unei opere de artă reprezintă un fenomen de masă, un mod de reacție primară, neaprofundată, din care nu rămâi până la urmă cu nimic, pentru că senzația că îți place ceva e extrem de superfluă în sine, se evaporă repede, riscând să fie confundată repede cu orice alt tip de plăcere. Pentru a preveni această devalorizare regretabilă, există conștiința analitică estetică. Ea e singura capabilă să discearnă diferența specifică și să reflecteze asupra singularităților și mesajului lor. Arta e prin excelență spațiul de manifestare al reacțiilor SINGULARE, deviate de la standardul psihologic al răspunsurilor comune date în procesul interacțiunii noastre cu lumea înconjurătoare. În artă se pune accentul pe CUM reacționăm, pe CUM procesăm informația, iar acest CUM nu-i deloc, cum s-ar putea crede, un alt mod al aceluiași CE, ci până la urmă reprezintă un alt CE. Psihologia artistică, s-a spus, este una producătoare, nu re-producătoare de realitate. Are un caracter creativ, constituant, nu mimetic și pasiv, în raport cu realul. 

Carmen Caragiu (1965-2015)