Despre „Odiseea Spațială 2001” și limitele tehnicii după K. Jaspers

''Din grafica liniilor și culorilor se desprind primele forme care încep să evolueze încet-încet – secvența durează mai mult de un sfert de oră”... Mi se pare foarte pătrunzătoare această intuiție a lui Dan Stoica, punând în paralel evoluția figurilor artistice cu tema evoluției naturii, o paralelă care se susține prin valoarea artistică a acestui interesant film, „Odiseea spațială 2001”. Prima parte a filmului își propune să descrie antropogeneza, prin imagini dense și evocatoare. Aici, teorii celebre, etologice, evoluționiste, se îmbină cu elemente științifico-fantastice. Peisajul este dezolant și straniu. Protohominizii, oamenii-maimuță, sunt arătați conviețuind pașnic cu niște făpturi ciudate, tapirii. Hrana lor e vegetariană. Se ceartă între ei, se amenință, se intimidează reciproc, dar nu trec la atacuri fizice propriu-zise. Recunoaștem în acest punct teoria lui Lorenz despre rolul primordial ADAPTATIV al agresivității, ca și ipoteza despre alimentația inițial vegetariană a omului preistoric, ipoteză lansată de antropologia clasică și preluată de etologi ca D. Morris. Secvența nucleară a filmului o reprezintă scena în care apare uriașa placă neagră, paralelipipedică, un monolit perfect neted, înălțându-se spre cer. Un individ din ceată, Alfa, atinge această stranie construcție. Din acel moment, comportamentul omului-maimuță se schimbă. Muzica stranie, disonantă creează un fond perfect de mediatizare sonoră a acestei schimbări. În mâna lui Alfa, femurul pe care-l apucă strâns în mână devine acum o armă. EL ÎNCEPE SĂ IZBEASCĂ CU OSUL, FOLOSIT CA O MĂCIUCĂ, ÎN SCHELETELE TAPIRILOR DIN JURUL SĂU.

Expresia feței alternează între o fizionomie sumbră, gânditoare și expresii feroce, marcate de rictusul violenței triumfătoare. Unde-i gândire, e și negație... O ALTĂ SECVENȚĂ ÎL ARATĂ PE ALFA RUPÂND CU DINȚII DINTR-O HALCĂ DE CARNE PE CARE O ȚINE ÎN MÂNĂ. Din culegători vegetarieni, protohominizii au devenit vânători carnivori. O isterie agresivă, hohotitoare și dementă agită ceata lor. Din ADAPTATIVĂ, agresivitatea a devenit DISTRUCTIVĂ. CAIN L-A UCIS PE ABEL. Pe o colină, sus, Alfa își strigă triumful. Scena e magnifică. El aruncă în aer femurul care se înalță sus, tot mai sus, profilându-se pe cer, rotindu-se, până ce în locul său, în cadru, apare o navă spațială lungă, grațioasă care plutește într-un balet cosmic pe un fundal de stele în acordurile Dunării albastre.

Această succesiune de imagini simbolice care, s-a spus, nu poate fi redată de nici o descriere literară, îi este proprie, prin sumbra și dinamica putere evocatoare, artei filmului. Dan Stoica subliniază bine acest fapt, vorbind de stilul detașat, neimplicat al lui Kubrick, cu vocația sa de documentarist, un stil pe care numai cinematografia – artă a implicării subliminale imediate și percutante – îl poate realiza la acest nivel de transmitere a mesajului. Mesajul monolitului, deși foarte ambiguu, vine, înțelegem, din direcția unei supercivilizații cosmice situate dincolo de Jupiter, o civilizație ce pare să-și trăiască ultimele clipe. Ghicim aici și o transfigurare artistică a teoriei paleontologului american Henry Osborne, referindu-se la o tendință  latentă, pre-determinată, aflată în plasma germinativă. Expresia “The Dawn of the Man” vine, de altfel, de la Osborne. Legătura dintre violență, tehnică și evoluție mi se pare o cheie de lectură esențială a acestui film.

Imediat termin aici, apoi... discuții. Pregătiți-vă.

 

Limitele tehnicii, după Jaspers. 

1. Tehnica este un mijloc și ca atare necesită o direcționare a sa. În Paradis, spune Jaspers, tehnica nu și-ar avea rostul. Ea servește eliberării omului de nevoi. Invenția tehnică își dobândește valoarea în funcție de caracterul UTILITAR.

2. Tehnica se limitează la mecanism, la abiotic, la universal. Tehnica, spune Jaspers, ține în mâna sa numai ceea ce poate fi conceput în mod mecanic. Ea își transformă obiectul în mecanism, și în felul acesta, în aparat, în mașină. Având în vedere succesele neașteptat de mari ale acestor posibilități mecanice, totul pare posibil din punct de vedere tehnic. S-a ivit astfel o atitudine fundamentală de așteptare amăgitoare, conform căreia tehnica ar putea face orice. O asemenea absolutizare a tehnicii nesocotește însă realitatea, care pretutindeni presupune mai mult decât tehnica pur și simplu, chiar dacă în orice activitate umană tehnica figurează ca o premisă, mecanismul constituind doar scheletul pe care se clădește acțiunea umană. Comportamentul față de natură – îngrijirea și cultivarea ei –, comportamentul față de om – educația și comunicarea inter-umană, crearea de opere spirituale, și chiar activitatea legată de invenții nu se conformează unor reguli ale tehnicii. Este iluzorie speranța de a realiza prin tehnică ceea ce poate fi creat numai de către spiritul viu. O altă limită a tehnicii este restrângerea ei la abiotic. Negația determină tehnica. Intelectul care domină actul tehnic, afirmă Jaspers, este adaptat numai abioticului, mecanicului în cel mai larg sens al cuvântului. De aceea tehnica se poate ocupa de fenomenul viu numai tratându-l ca pe ceva lipsit de viață; astfel se prezintă lucrurile în agrochimie, în tratamentele moderne cu hormoni, vitamine, de ex. pentru creșterea maximă a producției de lapte etc.

3. Tehnica este întotdeauna dependentă de substanțe și forțe care sunt limitate. Odiseea Spațială 2001, cum spuneam, are în miezul ei o temă cu forță nucleară – legătura dintre violență, tehnică și evoluție. De aici, se poate porni în orice direcție a meditației...

Carmen Caragiu (1965-2015), 29 Decembrie 2013, comentariu pe marginea unui eseu al lui Dan Stoica (http://on.fb.me/1JaUK4X ).