Despre condiția ontologică a reîntregirii persoanei

Iubirea aici pe pământ rămâne o taină greu de înțeles, greu de pătruns, și mai greu de practicat.

De obicei când vorbim de iubire ne gândim aproape exclusiv la relația dintre bărbat și femeie, și pe aceasta omul căzut o concepe ca fiind o relație de natură sexuală. Catastrofa căderii omului a pus stăpânire pe simțurile omului și le-a pervertit, îmbrăcând iluzia unui văl al plăcerii și întunecând conștiința. Semnul sigur al unei naturi îndumnezeite, restaurate este acordul dintre simțuri și spirit, astfel încât ce-i place spiritului place și simțurilor. Plăcerea în sens spiritual nu mai are nimic obscen în ea, fiind o trăire tot atât de intensă, pe cât de totală, integrală, și caracteristica ei cea mai pregnantă este că subzistă în lumină, că are continuitate, și că nu își trage seva din refulări continue, astfel încât în omul paradisiac conflictul dintre rațiune și simțuri, dintre conștient și subconștient, dintre lumină și întuneric nu mai există.

Dimpotrivă: după consumarea unei plăceri de rând, omul căzut se trezește mahmur și simte un gol interior și exterior; după plăcere, aici urmează durerea, dezgustul. Un filozof a definit ființa umană ca pe un „animal triste post-coitum” (animal trist după consumarea actului sexual). Și așa și este. Ce-i plăcere pentru noaptea simțurilor, în lumina conștiinței același lucru apare distructiv și dezgustător. Dar când ființa se reunifică, în ea atunci totul reintră în acord, iar atât simțurile, cât și conștiința sunt ca strunele unui singur instrument, atins de o mână măiastră.

Nimic nu este discordant în ființa îndumnezeită, în care simțurile devin instrumente ale conștiinței și în care plăcerea din simțuri nu mai este irațională, ca altădată, ci purtătoare ea însăși de sens. Ca  niște antene sensibile ale conștiinței, simțurile disting instantaneu binele de rău, precum acele flori gingașe reacționând la cea mai fină atingere. Trăirea înmagazinată de ele se desfată spontan numai în ceea ce este bine, Binele suprem fiind iubirea. Iubirea este opusul plăcerii egoiste.

Să remarcăm că orice plăcere egoistă este, așa cum am mai spus, numai o jumătate de plăcere: ceea ce poate fi trăit numai cu ochii închiși, refulând consecințele neplăcute, dosind în subconștient toate urmările neplăcute ale trăirii egoiste. Această trăire nu poate forma niciodată o sferă luminoasă, un întreg, pentru că o jumătate din ea a rămas scufundată în întuneric, adică tocmai ceea ce constituie glasul rațiunii sau, mai bine zis, glasul conștiinței. Dacă ar cuvânta, conștiința ar spulbera ca pe o iluzie patima irațională. Tocmai de aceea, ea  trebuie să tacă; plăcerea pătimașă și conștiința nu pot coexista. Ființa, în această stare, e condamnată să trăiască într-o profundă sciziune, într-o gravă scindare, astfel încât trebuie să suprime o parte din ea însăși ca să poată trăi numai jumătate din sine, ca un handicapat cronic.

Or, în condiția ontologică a reîntregirii persoanei, trăirea redevine integrală: simțurile și conștiința vibrând pe aceeași lungime de undă, lumina inundă întreaga ființă; atât conștiința, cât și simțurile se dezinhibă, conștiința se lasă în voia simțurilor și simțurile în voia conștiinței, odihnindu-se unele în altele ca o năvalnică și vertiginoasă muzică, fără teamă de ciocnire, de război, de scindări nesfârșite.

Abia în această stare, cea a spiritului reunificat, facultățile ființei își recâștigă viteza de reacție, o viteză extraordinră, posibilă numai întrucât persoana nu mai e scindată acum în funcții care se inhibă reciproc. Ca într-o fugă muzicală, în care o voce o preia pe alta și o duce mai departe, acum totul sprijină totul și împreună înalță o catedrală.

Carmen Caragiu (1965-2015)