Astfel VEDE Iubirea

Plictiseala e ca o secreție a neantului, cel în care toate culorile vieții se șterg. În orice stare psihică negativă, întâlnim un fenomen afectiv maxim de semnificativ, să-l numim „rezistență afectivă”. Această rezistență afectivă se opune în mod categoric și imediat non-sensului. Moartea, neantul, răul, ateismul, bestialitatea ș.a.m.d. sunt instanțe ale existenței cărora omul le rezistă afectiv, chiar mai înainte de a li se opune moral sau filozofic, deci, în chip mai mult sau mai puțin conștient. Ele sunt vădite, astfel, ca non-sensuri. Primul mare învățător al omului este, așadar, starea lui afectivă. Ea luminează sensul. Taina existenței stă în consimțământul afectiv.

Există două tipuri de afectivitate, din perspectivă teologică-spirituală. Primul tip este afectivitatea de tip afect. Al doilea tip este iubirea. Afectele sunt în esență stări mentale, nu sufletești. Afectele urmăresc realizarea de sine în condițiile lumii căzute și pentru lumea căzută. Ele fac corp comun cu aceasta.

Afectul se definește ca o stare de spirit co-sistemică cu lumea căzută. E o rotiță, așadar, dintr-un mecanism infernal.

Ceea ce face posibil afectul este SINCOPA DE CONȘTIINȚĂ. Fără ECLIPSA CONȘTIINȚEI n-ar fi cu putință să existe această lume căzută. Conștiința este vedere totală, iar lumina acestei vederi este iubirea.

Pentru universul afectiv, un animal ucis pentru hrană este pur și simplu hrană, mâncare. O parte din realitate rămâne întotdeauna în întuneric, sub-conștientă. Afectul devine posibil punând realitatea între paranteze. Fie că acționează din necesitatea conservării propriei vieți, sau are ca temei felurite motivații egoiste, mentalul rămâne să fie acea existență fluctuantă devenită posibilă în mod subit, sau nu, prin ocultare și mistificare.

În scenariul lumii căzute, 99 la sută din acesta este existență falsificată și mistificată. Realitățile există și sunt folosite în alt sens și cu alt scop decât cele pentru care au fost create. Iubirea, spre deosebire de afect, este acel raport cu realitatea care are caracter originar, concordant cu intenția și cu voința dumnezeiască a Creatorului.

Raportată la unica semnificație originară a realității, iubirea nu are caracter duplicitar și împărțit între întuneric și lumină. Lumina și întunericul nu pot coexista în trupul Iubirii.

Pentru Iubire, animalul nu reprezintă o hrană materială, ci chiar o ființă vie. Sensul originar nu are un  caracter rațional în sens mental, ci el e plămădit prioritar din substanța afecțiunii, a iubirii. Caracteristică pentru natura pură, îngerească a afectivității este adecvarea ei cu realitatea, reacția obiectivă absolută!

Astfel, faptul că Iubirea primordială nu poate ucide, rezistența ei spontană și pură față de această idee a uciderii arată în mod imediat sensul existenței vii la care se raportează: animalul este o ființă și, mai mult, un suflet și un nume personal (cu bună-mireasmă). Uciderea lui stârnește în suflet aceeași reacție ca și omorârea unui om, sau, mai mult și mai grav, a propriului copil. Acest val curat de afecțiune originară luminează sensul și chipul oricărei realități pe care el o cuprinde în îmbrățișarea sa cu putere.

Cunoașterea primordială este indisolubil legată de emoție, de reacția inimii. Rațiunea, concluzia, reflecția urmează acesteia, ori e ca și când ar rezulta din ea. În acest caz nu există un afect fals care ar trebui, în consecință, să fie mediat și corectat de o rațiune justă. Numele ființei cunoscute izvorăște din iubire, direct din inima ei. La început a fost Cuvântul, pruncul-Logos al Iubirii, și abia apoi Ideea, rațiunea discursivă care se referă la acesta.

Dar altfel stau lucrurile în universul căzut. Aici, Cuvântul devine idee, realitatea devine aparență și iluzie. Iubirea intră în eclipsă. Reacția iubirii, care e totuna, cum am văzut, cu reacția primordială a cunoașterii, pare că încetează. Dacă nu ar înceta, atunci am simți același lucru mâncând dintr-o aripioară de pasăre ca și cum ne-am înfrupta din mânuța propriului copil pe care noi, părinții lui, l-am ucis. Dar nu se întâmplă așa. Iubirea, care este apocalipsă emoțională, nu se mai manifestă acum cu forța ei de vedere totală și de înțelegere totală. Dacă s-ar întâmpla așa, în acel caz un întreg film artistic ar curge prin inima și prin simțurile noastre, am auzi plânsul neauzit și am vedea suferința nevăzută, și totul s-ar desfășura într-un mod straniu de coerent, pe o durată întinsă și substanțială, o simfonie vie sau ca un film de lung metraj, opere geniale a căror origine este chiar chipul ființei create de Dumnezeu, oricare ar fi aceea. Pentru că trebuie o dată pentru totdeauna să înțelegem, Iubirea ajunge la esența chipului ca la o operă de artă ce se înfăptuiește, încet și sigur, în curgerea ei ritualică, asemănătoare unei acțiuni ce e pururi nouă și proaspătă. Iubirea vede povești și de aceea inima ei e plină de darul lacrimilor. Iubirea naște idei, ca niște scene în desfășurare, idei mediate de niște lungi viziuni.

Afectul, însă, vai, cât de diferit de iubire, este extrem de îngust în raza lui de acțiune. Afectul pierde simțul realității, durata și sensul ideal al lucrurilor. El le atribuie acestora sensuri cu totul false. O vietate ucisă ajunge să aibă cu totul alt sens decât acela existent în realitate. Mai nou, el semnifică: hrană, mâncare. Ocultând realitatea, pe care văzând-o ar plânge, afectul se bucură de inexistență, de iluzie, savurând senzorial „hrana”. Numai întrucât conștiința a intrat în eclipsă, el poate savura astfel, ORBEȘTE! Vom zice, însă: dar știm că am ucis, și totuși nu ne pasă. Dar ce înseamnă a ști? A ști nu e un act mental, receptare sub formă de idee. A ști este cu totul altceva: este opera Iubirii, iar iubirea vede realitatea în forma în care geniile artistice o văd. Iubirea „vede” numele celui care a fost ucis, vede și simte chipul lui de COPIL, și filmul filiației, și muzica plânsului, și mânuțele pietrelor care se strâng de durere, ca niște pumni încleștați sub ochi. Astfel VEDE Iubirea. Și câte altele nu vede și nu aude! O întreagă desfășurare de imagini însoțește simțirea afectivă. Mintea, însă, când crede brusc că știe, nu știe nimic, căci nu vede nimic. Faptul că nu se înfiorează înseamnă că nu a văzut NIMIC. Căci vederea  înseamnă VIZIUNE DE DURATĂ. 

Carmen Caragiu (1965-2015)